Armata română în planurile operative germane

Evoluţia relaţiilor româno-germane la sfârşitul celui de-al doilea deceniu interbelic a cunoscut o schimbare radicală în urma anexării Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică. În doar un an – perioada cuprinsă între 23 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – dintr-un partener economic fără un prea mare rol politic, România a devenit un aliat al Reich-ului, a cărui contribuţie economică şi militară era de maximă importanţă pentru planurile Germaniei.
Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea – despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” – „cârmise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale progermane. Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.
Primirea generalului Ion Antonescu de către Adolf Hitler
(München, 10 iunie 1941) Sursa: Ring în Centrul Vechi
Ceea ce demarase Carol în raporturile României cu Germania şi Italia va fi continuat, în scurtă vreme, de generalul Ion Antonescu după preluarea puterii în septembrie 1940. Acordarea garanţiei teritoriului statului român de către semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, în mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul României. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis în România pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care în zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autorităţile române trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat şi a forţelor aeriene, precum şi trupe destinate instruirii unor contingente române. Analiza documentelor germane de arhivă, scoase la lumină după încheierea războiului, ne arată că misiunea reală a acestor efective, „care nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, era „să apere câmpurile petrolifere româneşti împotriva unei terţe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul în care vom fi siliţi la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României”.
Cu prilejul vizitei la Berlin, în zilele de 22-23 noiembrie 1940 – prilej pentru aderarea României la Pactul Tripartit – Antonescu a atras atenţia cancelarului german îndeosebi asupra pericolului unei invazii ruseşti în România, iar documentele germane de epocă anterior evocate subliniază apărarea regiunii petrolifere drept primordială pentru Misiunea Militară Germană.
Conform înţelegerilor convenite, un prim grup împreună cu şeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen şi şeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, a sosit la 12 octombrie în Bucureşti, instalându-şi birourile la Şcoala Superioară de Război. La 20 octombrie toate statele majore prevăzute se aflau în capitală, la 24 octombrie începând să sosească şi unităţile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor române. În iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” româneşti (diviziie 5,6 şi 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit în România şi Divizia 16 blindată, ale cărei efective au fost încartiruite la Sibiu. Activitatea misiunii militare aeriene a avut drept obiectiv prioritar apărarea regiunii petrolifere din Valea Prahovei. Un mic grup de ofiţeri cu experienţă în aviaţia de vânătoare şi bombardament s-a ocupat cu instituirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene şi a serviciului de alarmă aeriană din cadrul aviaţiei militare române.
La 5 decembrie 1940, conducerea superioară a Statului Major al Armatei de Uscat germane (Oberkommando der Heer – O.K.H.) i-a raportat Führer-ului despre rezultatele studiului operativ referitor la o campanie împotriva Rusiei Sovietice. Cu acest prilej, Hitler şi-a exprimat opinia conform căreia „nu există dubiu că România, ca de altfel şi Finlanda, vor merge alături de Germania în cazul unei campanii în est”. Convingerea cancelarului german îşi avea probabil explicaţia în discuţia purtată cu generalul Antonescu la 22 noiembrie. Directiva nr. 21 (planul Barbarossa), semnată de Hitler la 18 decembrie 1940, lua de aceea în calcul „participarea activă a României la războiul contra Rusiei Sovietice”, forţele române urmând să fie integrate în Grupul de Armate Sud. Sarcina armatei române era „de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova”. În planul Barbarossa – întocmit de Secţia Operaţii a Statului Major al Armatei de Uscat la 22 ianuarie 1941, pe baza Directivei nr. 21 – se stabilea că România trebuie să sprijine „cu forţe selecţionate” atacul german şi „să execute servicii auxiliare în regiunea din spate”.
Conform Directivei nr. 21, Grupul de Armate Sud a comunicat, la 12 februarie 1941, Secţiei Operaţii a O.K.H. cererile sale privind participarea forţelor române, care prevedeau folosirea a aproximativ 15-18 divizii de infanterie. Această concepţie optimistă a Grupului de Armate Sud privitoare la o posibilă folosire a forţelor române nu era împărtăşită de către Statul Major al Armatei de Uscat. Într-o consfătuire ţinută la Cartierul General al O.K.H. chiar în 12 februarie, s-a discutat despre forţa de luptă a armatei române, constatându-se că acesta „nici nu putea fi apreciată ca armată”.
La 18 februarie 1941, şeful statului major al Misiunii Militare Germane în România pentru Armata de Uscat, colonelul de infanterie Arthur Hauffe, a prezentat un raport în faţa generalului Franz Halder, Şeful Statului Major al O.K.H. În baza acestui raport, generalul Halder informa Grupul de Armate Sud la 24 februarie: „Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai uşoare în condiţii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate în cadrul forţelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai uşoare. În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forţe se mai poate conta. Ca efectiv maxim pot fi luate în considerare pentru misiuni de apărare 8 divizii de infanterie, 4 brigăzi de munte şi 6 brigăzi de cavalerie”.
Slăbiciunea evidentă a armatei române a constituit, probabil, pe lângă alte considerente, motivul principal al faptului că, la 17 martie, Hitler a modificat planul de operaţii al Grupului de Armate Sud. La 30 martie, într-o consfătuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata română, apreciind că nimeni nu trebuia să-şi facă „iluzii asupra aliaţilor”: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”. Interesant că în iunie-iulie 1941, sub euforia victoriilor zdrobitoare din debutul campaniei şi din dorinţa de a-şi asigura şi dincolo de Nistru sprijinul lui Antonescu, opiniile cancelarului german au revenit la sentimente mult mai bune.
Tot în cadrul aceleiaşi consfătuiri s-a hotărât ca în România să acţioneze Armata 11 germană, condusă de generalul Eugen von Schobert. Acesta a primit, la 6 mai 1941, denumirea camuflată de „comandant-şef al trupelor armatei germane de uscat în România” şi indicaţia conform căreia „faţă de români, prezenţa comandamentului trebuie să apară ca o măsură sporită de securitate”. Realizarea legăturii dintre generalul Eugen von Schobert şi Manfred von Kilinger, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti, pe de-o parte, şi comandamentul armatei române, pe de alta, urma să fie realizată de generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare germane în România. Comentând conţinutul acestor decizii, acesta din urmă conchidea: „Românii se vor amuza. Chiar atât de naivi nu sunt”.
De altfel, Şeful Misiunii Militare germane în România a criticat modul în care partea română primea informaţiile, declarând că nu i se putea pretinde Marelui Stat Major român să urmeze indicaţiile Armatei 11 germane fără să se fi încheiat măcar o înţelegere cu privire la participarea României la războiul de coaliţie ce se pregătea.
În timpul anchetei care a precedat procesul din primăvara anului 1946, mareşalul Ion Antonescu a declarat, la 26 aprilie, în faţa acuzatorului public Dumitru Săracu, că în timpul întâlnirilor avute cu Hitler acesta nu i-a comunicat decât foarte târziu data intrării în război. „Timpul trecând – preciza el – am fost nevoit să-l chem pe domnul Kilinger şi să-l previn că este neapărat necesar să fiu informat cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii acţiunii militare, fiindcă altfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul Kilinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu şi de domnul Steltzer (consilier pe probleme economice n.a.), care asistau la întrevedere: «Mi-aţi cerut o dată». Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus: «Aceasta este data». A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil”.
La 12 iunie 1941, la München, Adolf Hitler i-a comunicat Conducătorului statului român că războiul cu Rusia este iminent, fără a face alte precizări. Cu abilitarea politică ce-l caracteriza, cancelarul german i-a precizat generalului Ion Antonescu că „intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu”. Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”.
Abia la 18 iunie 1941, într-o scrisoare, Hitler îi comunica generalului decizia de a „reduce definitiv pericolul pe care îl reprezenta atitudinea Rusiei pentru Europa”. Tot în aceeaşi epistolă a precizat că dorea concentrarea războiului într-o „singură mână” – evident, a sa. Asigurându-l că va avea grijă ca „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul şi armata sa să fie respectate în cel mai înalt grad”, Hitler îl ruga să-i îngăduie să transmită „din când în când” dorinţele referitoare la armata română a căror execuţie, în scopul desfăşurării unitare a operaţiunilor militare, trebuie considerată „ca absolut necesară”. De fapt, concepţia şi comanda efectivă operativă va reveni Armatei a 11 germane.
Concluzia o trage istoricul Andreas Hillgruber, familiarizat cu realităţile româneşti, care aprecia că „la 22 iunie 1941, când a început ofensiva generală, armata română era numai în mică măsură gata de a interveni”. Acţiunile ofensive purtate de armata română în 1941 au demonstrat că, în ciuda neajunsurilor provocate de lipsa de informare a conducerii supreme româneşti în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuiau îndeplinite de armatele române, opiniile exprimate de forurile superioare ale armatei germane în prima jumătate a anului 1941, în legătură cu slăbiciunile trupelor române, erau, în linii generale, conforme cu realitatea.

Scurtă bibliografie
Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), vol. I, ediţie alcătuiră de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Cozia, Bucureşti, 1991;
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile româno-germane 1938 – 1944, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994;
Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000;
Petre Otu, Îmbrăţişarea anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941, Editura Militară, Bucureşti, 2006.

Dr. Manuel STĂNESCU

Campania armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (2)


Povestesc veteranii
Numărul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor, cifrat la aproximativ 25 000, demonstrează că  pentru eliberarea teritoriilor româneşti din est a fost necesar un efort militar considerabil, purtat împotriva unui inamic tenace şi hotărât să reziste şi în condiţiile unui relief dificil. Mărturiile celor aflaţi în prima linie în acele zile sunt edificatoare în această privinţă. Povesteşte Mihai Popovici, pe front sergent-major în unul din regimentele de dorobanţi ale Diviziei 14 infanterie:
„În zorii zilei de 2 iulie 1941, subunităţile Regimentului 13 dorobanţi (Divizia 14 infanterie) se găseau în apropierea malului vestic al Prutului, în zona satului Bogdăneşti (16 km nord-vest de Iaşi), cu batalioanele 1 şi 2 în cap, gata să forţeze râul. Inamicul ne-a descoperit prezenţa şi a început să tragă cu artileria şi aruncătoarele asupra noastră, provocându-ne pierderi destul de mari în oameni şi materiale. Sub protecţia focului puternic al artileriei noastre, care a reacţionat prompt şi a redus la tăcere mare parte din artileria adversă, primele subunităţi ale batalionului 1 au trecut pe malul opus şi au început lupta cu inamicul. Traversarea Prutului a fost grea, fiindcă sovieticii au dezlănţuit un puternic foc de arme automate, deşi artileria noastră a ţinut continuu sub lovituri puternice malul stâng al râului. Pe timpul traversării, o barcă din imediata mea apropiere a fost lovită şi s-a scufundat. Doi militari au fost ucişi, dar trei au scăpat ca prin minune nevătămaţi. [...] Pentru mine a fost cutremurător momentul când am văzut primii morţi şi răniţi căzând în jurul meu, loviţi de schije sau de gloanţe, dar mi-am păstrat credinţa fermă că voi învinge toate emoţiile şi greutăţile războiului şi am mers înainte fără a ezita”.
Generalul de brigadă (r) Ion Dăscălescu, pe front locotenent, comandant al unui regiment din Divizia 1 gardă, îşi amintea de o întâmplare care l-a marcat profund: „La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leava). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar şi cei răniţi, au fost ucişi până la unul. Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată în vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa către noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze. Acţiunea bestială a sovieticilor a stârnit indignare şi oroare în rândurile tuturor ostaşilor noştri”.
Despre luptele violente din zona satului Ţiganca ne povesteşte dr. Pantelimon Nedelescu, pe front sergent în Regimentul 6 dorobanţi gardă „Mihai Viteazul” (Divizia 1 gardă):
„Duminică 6 iulie 1941. O zi de vară cu cer senin şi soare fierbinte, care în debutul ei nu prevestea nimic. Împovăraţi de gânduri, ne aşteptăm masa de prânz, până la care ne mai consumăm timpul cu probleme de ordin administrativ. Se făcuse ora 10. Din satele româneşti ce se aflau în apropierea noastră, se auzeau triste dangăte de clopot, care anunţau derularea sfintei liturghii. Se împliniseră două săptămâni de când izbucnise războiul şi nu înţelegeam de ce rămâneam în aceste locuri de unde în prima noapte gândisem că în câteva zile vom izgoni cotropitorii din Basarabia! Şi deodată firul acestor gânduri a fost întrerupt de ordinul ce se transmitea fulger: pregătirea de atac! După câteva minute, am pornit în iureş spre Prut […] După trecerea Prutului, am şi devenit ţintele inamicului, care continua să ocupe linii succesive pe dealul Ţiganca – Gheltosu, perpendicular pe direcţia noastră de atac. Atacam pe un front larg de-a lungul Prutului, în salturi om cu om, pe grupe, plutoane etc. Pe măsura înaintării noastre, focul inamic devenea tot mai nimicitor, cu toate armele din dotare. Şuieratul gloanţelor, asociat cu cel al schijelor, ne sugera ideea că eram în iad, din care nu mai aveam scăpare.
Am ajuns la nivelul unui pod (pe partea stângă a atacului nostru) peste un pârâu care tăia şoseaua care lega localităţile Ţiganca şi Hârtoape. Am fost nevoiţi să ne oprim pentru un timp, pentru ca artileria să intervină asupra apărării inamice. Pierderile noastre erau foarte mari: peste 50% din efective numai în câteva ore de atac. Lacul Ţiganca era plin de cadavre ca şi râuleţul în care se zbăteau şi cereau ajutor cei răniţi [...] În acest vacarm, peste care plutea coasa morţii, am continuat să respingem prima linie a inamicului situat în dealul din faţa noastră, astfel încât, la căderea, serii, ocupam tranşeea inamică. Din efectivul companiei mele rămăsesem 17 oameni în viaţă! Pe timpul nopţii, ocupând aceste tranşee, nu mai adânci de 50-60 de centimetri, am continuat schimburi violente de foc cu linia a doua a inamicului fixat în teren. Noaptea a fost un infern la fel de înspăimântător ca şi în cursul zilei. Spre zori, inamicul s-a retras, iar noi am continuat înaintarea”.
Aceste mărturii evidenţiază atât ferocitatea luptelor, cât şi moralul foarte bun al soldaţilor români, convinşi de justeţea cauzei pentru care luptau: reintegrarea teritoriilor rupte din trupul Ţării cu doar un an înainte. Dar virtuţile ostăşeşti nu au putut suplini gravele deficienţe organizatorice şi greşelile în îndeplinirea misiunilor, consecinţe directe ale lipsei de pregătire în timp de pace.

Lanţul slăbiciunilor
Cele mai grave erori de comandament au avut loc în zona de acţiune a Armatei a 4-a, coordonată direct de Marele Cartier General român. Deşi datele de începere a operaţiilor de forţare erau deja stabilite, numeroase unităţi se aflau încă în marş spre zonele de ofensivă, ceea ce însemna că forţarea Prutului urma să se facă în condiţii de oboseală acumulată. Probleme deosebite va întâmpina Corpul 5 armată, cel care va da lupte grele pentru menţinerea unor capete de pod la est de Prut. Sesizând că pregătirile pentru trecerea acestuia nu erau încheiate, generalul Nicolae Şova, comandantul  Diviziei de gardă, a solicitat comandantului Corpului 5 armată amânarea începerii acţiunii cu 24 de ore, pentru că mijloacele de trecere se aflau încă la 2-3 km de plaje, arătând că trecerea în timpul zilei, fără pregătire de artilerie, se va face cu mare greutate şi cu multe pierderi, elementul-surpriză fiind pierdut din cauza transportului materialului de trupe pe şoseaua de pe malul Prutului.
Opinia generalului Şova nu a fost luată în considerare, astfel că unităţile Corpului 5 armată şi-a angajat forţele gradual, permiţând apărării sovietice să fie deosebit de eficientă, zona localităţii Ţiganca devenind un adevărat „abator” pentru soldaţii români, bravi dar conduşi cu incompetenţă. Insuficienta angajare iniţială a unui număr suficient de forţe a fost dublată de alegerea nepotrivită a sectorului de forţare. În acel loc, lanţul de dealuri care coboară dinspre nord spre sud, cu o altitudine de peste 350 de metri, domină malul de vest, făcând imposibilă cucerirea şi menţinerea unui cap de pod fără controlul acestor înălţimi. În plus, valea largă a râului era înconjurată de mlaştini, un alt obstacol greu de trecut. Nu este deci de mirare că situaţia a fost deosebit de critică în primele zile de după declanşarea atacului, unele voci luând în considerare chiar o retragere generală în spatele Prutului. Introducerea succesivă în luptă a unor noi unităţi şi mai ales evoluţiile favorabile din alte sectoare ale frontului au dus la stabilizarea situaţiei şi retragerea forţelor sovietice.
O altă situaţie extrem de gravă  a avut în prim-plan unităţile Diviziei 35 infanterie. După un şir de succese notabile în forţarea Prutului, orgoliul generalului Emil Procopopiescu-Mahu, comandantul diviziei, l-a împins să înainteze fără a-şi lua necesarele măsuri de precauţie, din dorinţa de a ajunge la Chişinău înaintea germanilor, care operau din stânga masivului Corneşti. Cu unităţile diviziei dispuse pe două coloane, având întreaga artilerie grupată – o greşeală elementară atunci când avansezi într-un teritoriu nesigur – generalul Procopopiescu a lăsat unui grup de cercetare misiunea de a face legătura între cele două grupări tactice şi de a informa despre mişcările inamicului. Convins că sovieticii, învinşi în luptele anterioare, se retrag în permanenţă, comandantul grupului de cercetare a înaintat nestingherit, fără o minimă analiză a împrejurimilor. Aflaţi pe înălţimile ce flancau direcţia de înaintare a unităţilor diviziei, trupele sovietice au declanşat, în după-amiaza zilei de 8 iulie, un puternic contraatac cu infanterie şi tancuri. Pierderile au fost extrem de mari: 2781 de militari, din care 177 morţi, 2295 răniţi şi 309 dispăruţi. În luptă a căzut şi comandantul Regimentului 63 artilerie, colonelul Felix Coscinschi, „cu mitraliera în braţe apărându-şi tunurile”, după cum menţionează rapoartele vremii, ceea ce nu i-a împiedicat pe sovietici să captureze întreaga artilerie a diviziei.
Manstein, Avramescu şi P. Dumitrescu în Crimeea
Sursa: Biblioteca Naţională a României
Informat asupra situaţiei create, generalul Ion Antonescu  – care felicitase marea unitate pentru succesele înregistrate până în acel moment – a sosit la 10 iulie în zona de cantonare a ceea ce mai rămăsese din Divizia 35 infanterie, împreună cu Regele Mihai. El a ordonat demararea unei anchete, care a stabilit că dezastrul s-a datorat lipsei de prevedere a comandamentului şi uşurinţei cu care s-a raportat că trupele pot pătrunde în defileu fără nicio problemă.
La nivel strategic, este limpede că eliberarea teritoriilor româneşti din est ar fi fost imposibilă fără aportul trupelor germane. Conducătorul statului român, deşi conştient de slăbiciunile arătate de trupele române în ofensivă în faţa unui inamic hotărât să reziste, a luat ulterior hotărârea de a folosi exclusiv Armata a 4-a română pentru asaltul asupra Odessei – o victorie realizată cu enorme pierderi de vieţi omeneşti.
Sugestive sunt cuvintele generalului german Speidel care, întrebat de un jurnalist american după război care au fost cele mai bune trupe aliate, ungurii, slovacii, italienii, a răspuns: „Nici unii dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune”.
Poate cea mai importantă lecţie a campaniei armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei rămâne cea a curajului şi a jertfei. Nu există nimic mai nobil decât a-ţi da viaţa pentru naţiunea căreia aparţii. Românii, transformaţi între timp din popor în populaţie, găsesc extrem de dificilă şi minima obligaţie a generaţiilor actuale – aducerea aminte.

Scurtă bibliografie
Istoria românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2008;
Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru, Editura Vasie Cârlova, Bucureşti, 1996;
Armata română în al doilea război mondial, vol. I, coordonatori col. dr. Alesandru Duţu, conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Militară, Bucureşti, 1996;
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a.

Dr. Manuel Stănescu

Campania armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (1)


Spre miezul nopţii de 21 spre 22 iunie 1941, ofiţerii din suita generalului Ion Antonescu au fost convocaţi în trenul de comandament „Patria”, care sosise în Piatra Neamţ în cursul serii. La ora 1 dimineaţa se produce din nou o intensă circulaţie de maşini şi motociclete. Sosea, împreună cu suita, generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germane, spre a se prezenta generalului Ion Antonescu. La orele 2, în vagonul-restaurant al trenului de comandament, Conducătorul statului român, ridicând o cupă de şampanie, a rostit în faţa celor prezenţi – generali şi ofiţeri superiori români şi germani – o scurtă alocuţiune, prin care anunţa că „astăzi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării aşa cum a fost lăsat de la Basarabi. În această luptă dreaptă şi sfântă prin drepturile ei, avem cinstea de a ne afla lângă cea mai vitează armată, care a venit pe pământul nostru spre a lupta pentru dreptatea noastră. Vom şti să fim vrednici de această cinste.”
La orele 3, pe cerul Moldovei s-a făcut auzit zgomotul metalic al avioanelor, care survolau Prutul pentru a executa misiuni de luptă în spaţiul Basarabiei. După un sfert de oră, bubuitul asurzitor al artileriei germane şi române anunţa începerea ostilităţilor pe ceea ce va deveni cel mai sângeros teatru de operaţii din istorie.

Dispunerea şi concepţia de luptă a trupelor de pe frontul românesc
La 21 iunie 1941, dispunerea forţelor române şi germane din compunerea nou-înfiinţatului Grup de armate „General Antonescu”, aflat la rându-i în subordinea Grupului german de Armate Sud, era următoarea:
Click pe hartă pentru vizualizare
Armata a 3-a română (Corpul de munte cu brigăzile 1,2, 4 mixtă munte, Divizia 7 infanterie, Brigada 8 cavalerie), comandată de generalul Petre Dumitrescu, în nordul Bucovinei;
Armata 11 germană, comandată de generalul Eugen von Schöbert, având în compunere corpurile 11,30 şi 54 armată cu diviziile 46,50,76,170,198,239 şi ulterior 72 infanterie, Corpul de cavalerie român (brigăzile 5 şi 6 cavalerie) şi diviziile române 5,6,8,13,14 infanterie şi 1 blindată, în nord-estul Moldovei;
Armata a 4-a română, sub comanda generalului Nicolae Ciupercă, având în compunere corpurile 3,5 şi 11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 infanterie, 1 gardă, 1 grăniceri, Brigada 7 cavalerie, brigăzile 1 şi 2 fortificaţii şi Regimentul 17 infanterie, pe un aliniament cuprins între Comarna (sud-est de Iaşi) şi confluenţa Siretului cu Dunărea;
Corpul 2 armată, cu Divizia 10 infanterie între Galaţi şi Ismail şi cu Detaşamentul maritim nr. 1 (compus din 3 batalioane de infanterie marină) pe braţul Chilia şi în Deltă.
Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei Militare.
Din cei 1 139 594 cetăţeni înscrişi în planurile de mobilizare ale armatei române la 22 iunie 1941 (39 476 ofiţeri, 57 002 subofiţeri şi 1 043 116 trupă), 325 685 de militari au încadrat marile unităţi, unităţi şi formaţiuni din Grupul de armate „general Antonescu”.
Sovieticii dispuneau în faţa unităţilor române şi germane de două armate, 18 şi 9, precum şi de forţe din Armata independentă de litoral.
România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice fără a încheia vreo alianţă militară, pe baza apartenenţei la Pactul Tripartit semnat în noiembrie 1940 şi a deciziei Conducătorului statului român. Reich-ul şi-a asumat conceperea şi conducerea operaţiilor. Crearea grupului de armate „General Ion Antonescu” a reprezentat o mişcare politică şi o modalitate de a hrăni orgoliul unui militar; în fapt, rolul de decizie şi concepţie pe o bună parte a teritoriului românesc a revenit comandantului Armatei 11 germane, care şi-a subordonat la 20 iunie 1941 toate marile unităţi ale Armatei a 3-a române. Sub conducerea directă a Marelui Cartier General român a rămas doar Armata a 4-a, dar acţiunile ei au fost subordonate concepţiei strategice germane. Aceasta avea în vedere configuraţia frontului germano-sovietic de la Marea Baltică la Marea Neagră, în care aliniamentele din Moldova se găseau la est faţă de aliniamentele de plecare la ofensivă din zona mlaştinilor Pripet. Forţele române şi germane trebuiau să valorifice ocaziile favorabile pentru „a realiza capete de pod la est de Prut” spre a înlesni trecerea ulterioară la ofensivă, în funcţie de înaintarea Grupului german de armate Sud din Galiţia, a împiedica retragerea ordonată a trupelor sovietice spre Nistru şi chiar a le distruge.
După începerea operaţiilor la 22 iunie 1941, constatând că forţele sovietice din Basarabia şi nordul Bucovinei nu aveau intenţia să se retragă, generalul Eugen von Schöbert a trimis Marelui Cartier General Român (constituit odată cu mobilizarea generală), la 25 iunie, ordinul feldmareşalului Gerd von Rundstedt, comandantul Grupul de Armate Sud, pentru executarea variantei „München”, în care se preciza că ofensiva propriu-zisă trebuia să înceapă la 2 iulie 1941. Această concepţie de desfăşurare a operaţiunilor militare i-a fost reamintită lui Ion Antonescu de către Hitler în scrisoarea din 29 iunie, prilej cu care Führer-ul îl ruga ca „în interesul unei conduceri unitare şi energice” să dea curs „dorinţelor” feldmareşalului von Rundstedt. Prin urmare, atât concepţia de ansamblu, cât şi misiunile concrete ale trupelor române au aparţinut Înaltului Comandament german, generalul Ion Antonescu şi generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, acţionând pentru transpunerea acestora în practică.
În urma acestor hotărâri, perioada cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 a fost denumită  „aşteptarea strategică“, în cadrul căreia trupele române şi germane au desfăşurat acţiuni de luptă pentru îmbunătăţirea dispozitivului de plecare la ofensivă, au executat incursiuni în dispozitivul inamic şi au constituit capete de pod peste râul Prut.

Operaţiile militare din Basarabia şi nordul Bucovinei
Primele acţiuni ofensive ale armatei române au fost purtate pentru eliberarea părţii de nord a Bucovinei şi ţinutului Herţa de trupele Armatei a 3-a române, care aveau în faţă unităţi aparţinând Armatei 18 sovietice. Atacul a fost declanşat de Brigada 1 mixtă munte la 3 iulie, în direcţia Storojineţ. Folosind o manevră dublu învăluitoare, Brigăzile 1 şi 4 mixtă munte au reuşit să înfrângă rezistenţa sovietică din zona oraşului Cernăuţi, primele unităţi române pătrunzând în capitala istorică a Bucovinei în după-amiaza zilei de 5 iulie. La 8 iulie, ostaşii Brigăzii 2 munte au eliberat oraşul Hotin; concomitent, forţele principale ale Armatei a 3-a au primit ordin să se deplaseze spre est, paralel cu fluviul, pentru a ajunge pe Nistru în zona Moghilev. Până la 12 iulie unităţile s-au regrupat, în condiţii grele din cauza căilor de comunicaţie devenite impracticabile în urma ploilor abundente. După ajungerea la Nistru, Armata a 3-a a forţat apărarea inamicului, căutând să străpungă linia fortificată „Stalin”. Declanşând operaţiunile de forţare în dimineaţa zilei de 17 iulie 1941, unităţile au realizat capete de pod în zona de acţiune a Corpului de munte şi a Corpului de cavalerie, pe care în zilele următoare, până la 20 iulie, le-au consolidat. Din aceste capete de pod, la 21 iulie Armata 3 română va declanşa asaltul pe Bug.
Ofensiva principală pe frontul românesc a fost purtată de Armata 11 germană şi de unităţile româneşti aflate în subordinea acesteia. Misiunea era de a forţa Prutul şi a dezvolta ulterior acţiunile pe direcţia generală Iaşi-Moghilev, pentru a ajunge în scurt timp pe Nistru şi a realiza capete de pod la est de fluviu. Sovieticii dispuneau pe acest aliniament de trupe aparţinând Armatelor 9 şi 18.
În dimineaţa zilei de 2 iulie, la orele 3, trupele germano-române au declanşat atacul pe direcţia generală nord Iaşi-Moghilev, fiind puternic sprijinite de artilerie şi aviaţie. Lupte grele s-au dat pentru constituirea capetelor de pod dincolo de Prut şi pentru dezvoltarea ulterioară a înaintării. În aceste lupte s-au evidenţiat trupele aparţinând Corpului de cavalerie român, comandate de generalul Mihail Racoviţă. Numeroase contraatacuri sovietice au fost respinse prin acţiuni de învăluire duse la bun sfârşit prin colaborarea eficientă a trupelor germane şi române. O situaţie de criză a apărut la 8 iulie, când Divizia 35 infanterie română a fost surprinsă de un contraatac sovietic în masivul Corneşti, fiind silită să se retragă. Corpul 54 armată german a primit ordin să manevreze pe la nord rezistenţele inamice din masivul Corneşti. Luptele declanşate în dimineaţa zilei de 14 iulie s-au desfăşurat cu succes, astfel că  în după-amiaza zilei de 16 iulie în Chişinău au pătruns unităţi aparţinând Diviziei 1 blindate române, în cursul serii pătrunzând în oraş şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Înfrânte în centrul Basarabiei, trupele sovietice s-au retras pe Nistru, aliniament atins de trupele aliate începând cu 12 iulie. Din punct de vedere tactic victoria a fost deosebit de importantă, înlesnind la nord-est forţarea Nistrului în zona Moghilev, iar la sud înfrângerea trupelor sovietice din partea de sud a Basarabiei.
Concomitent cu operaţiile militare desfăşurate de Armata a 3-a română şi de diviziile germane şi române din compunerea Armatei 11 germane, la sud de masivul Corneşti şi în sudul Basarabiei a acţionat Armata a 4-a română, aflată în coordonarea directă a Marelui Cartier General român. În fâşia de ofensivă a acesteia se găseau 4 corpuri de armată sovietice însumând 8 divizii, dintre care una blindată. În conformitate cu concepţia generală de desfăşurare a operaţiilor militare, Armata a 4-a română a primit misiunea ca în prima fază a ofensivei Armatei 11 germane să desfăşoare o acţiune intensă de fixare prin atacuri demonstrative şi foc pe tot frontul în zonele cele mai accesibile, creându-şi în acelaşi timp condiţii favorabile pentru înaintare. Ulterior, după ce acţiunea Armatei 11 germane ar fi progresat, Armata 4 urma să treacă şi ea la ofensivă cu forţele de la flancul stâng şi de la centrul dispozitivului.
Forţarea Prutului s-a făcut succesiv, între 2 şi 4 iulie, marile unităţi forţând fluviul în funcţie de situaţia concretă din zona fiecăreia. Evoluţia iniţială a ofensivei a întâmpinat oarece dificultăţi îndeosebi în fâşia de ofensivă a Corpului 3 armată, care a decis să forţeze trecerea cu Divizia 15 infanterie fără o pregătire prealabilă de artilerie, dictată de necesitatea surprinderii inamicului şi pentru economia de muniţii. Consecinţele au fost negative, deoarece cuiburile de arme automate, aruncătoare de mine şi artileria inamicului nu au putut fi neutralizate numai prin tragerile de sprijin ale infanteriei, ceea ce a dus la pierderi însemnate de vieţi omeneşti şi la încetinirea ritmului de înaintare. La aceasta s-a adăugat faptul că lunca Prutului, lată de 4-5 km, plină de mlaştini, se afla sub focul susţinut al inamicului. Prin lupte extrem de grele, Corpul 3 armată a reuşit până la 7 iulie, să treacă Prutul, să menţină capete de pod şi ulterior să treacă la urmărirea inamicului.
În acelaşi timp, la 8 iulie, la flancul stâng al Armatei a 4-a se producea înfrângerea Diviziei 35 infanterie, amintită deja, situaţia fiind redresată de acţiunile Corpul 54 armată german. Forţarea Prutului la 4 iulie de către Corpul 5 armată a întâmpinat şi ea dificultăţi. Acţiunea a fost desfăşurată de Divizia 1 gardă (comandant: generalul Nicolae Şova), sub focul susţinut al inamicului, bărcile de asalt fiind aduse de la 3-4 km. Până în seara zilei de 5 iulie, trupele române nu înaintaseră mai mult de 300-500 de metri de malul stâng al Prutului; în consecinţă, în luptă a fost aruncată  şi Divizia 21 infanterie. Lupte deosebit de grele s-au dat în zonele Ţiganca şi Epureni. După stăvilirea numeroaselor contraatacuri sovietice, reluarea ofensivei pe frontul Armatei a 4-a s-a produs la 14 iulie, după adoptarea unei noi concepţii operative care prevedea cucerirea masivului muntos Corneşti, cheia strategică a Basarabiei, prin acţiunea conjugată a marilor unităţi de la flancul drept al Armatei 11 germane şi de la flancul stâng al Armatei a 4-a române, acţiune în urma căreia, după cum am precizat, Chişinăul a fost eliberat.
La scurt timp după intrarea trupelor aliate în capitala Basarabiei, la nivelul Grupului de armate „general Ion Antonescu” s-a produs prima mare restructurare, în noaptea de 17 spre 18 iulie constituindu-se Frontul de Nord, compus din Armata 11 germană  (incluzând 4 divizii de infanterie române) şi Armata 3 română, sub comanda generalului Eugen von Schöbert, care avea misiunea de a forţa Nistrul la Moghilev şi Frontul de Sud, comandat de generalul Ion Antonescu, care avea în subordine grupul de divizii „general Mattenklot” (cu 3 divizii româneşti şi una germană) şi Armata a 4-a română, cu misiunea de a elibera definitiv sudul Basarabiei.
Astfel, la 16 iulie Armata a 4-a a reluat ofensiva, dirijându-şi unităţile spre Cetatea Albă. Concomitent cu înaintarea Corpurilor 3 şi 5 armată spre Nistru, a intrat în acţiune Corpul 11 armată român, care a forţat Prutul la 20 iulie, îndreptându-se la rândul său spre Nistru. A doua zi, 21 iulie, a forţat Dunărea pe la Isacccea şi Divizia 10 infanterie din compunerea Corpului 2 armată, care împreună cu Detaşamentul maritim nr. 1 asigurase apărarea cursului inferior al fluviului şi a Deltei. La 26 iulie, Divizia 21 infanterie elibera Cetatea Albă. Cu puţin timp înainte, Marele Cartier General român făcea cunoscut ţării, printr-un comunicat,  că „lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”.

Dr. Manuel Stănescu