Armata română în planurile operative germane

Evoluţia relaţiilor româno-germane la sfârşitul celui de-al doilea deceniu interbelic a cunoscut o schimbare radicală în urma anexării Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică. În doar un an – perioada cuprinsă între 23 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – dintr-un partener economic fără un prea mare rol politic, România a devenit un aliat al Reich-ului, a cărui contribuţie economică şi militară era de maximă importanţă pentru planurile Germaniei.

Ion Antonescu și Adolf Hitler la München, 10 iunie 1941.
Sursa: Bundesarchiv, Bild 183-B03212 / CC-BY-SA 3.0

Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea – despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” – „cârmise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale progermane. Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.

Ceea ce demarase Carol în raporturile României cu Germania şi Italia va fi continuat, în scurtă vreme, de generalul Ion Antonescu după preluarea puterii în septembrie 1940. Acordarea garanţiei teritoriului statului român de către semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, în mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul României. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis în România pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care în zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autorităţile române trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat şi a forţelor aeriene, precum şi trupe destinate instruirii unor contingente române. Analiza documentelor germane de arhivă, scoase la lumină după încheierea războiului, ne arată că misiunea reală a acestor efective, „care nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, era „să apere câmpurile petrolifere româneşti împotriva unei terţe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul în care vom fi siliţi la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României”.
Cu prilejul vizitei la Berlin, în zilele de 22-23 noiembrie 1940 – prilej pentru aderarea României la Pactul Tripartit – Antonescu a atras atenţia cancelarului german îndeosebi asupra pericolului unei invazii ruseşti în România, iar documentele germane de epocă anterior evocate subliniază apărarea regiunii petrolifere drept primordială pentru Misiunea Militară Germană.
Conform înţelegerilor convenite, un prim grup împreună cu şeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen şi şeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, a sosit la 12 octombrie în Bucureşti, instalându-şi birourile la Şcoala Superioară de Război. La 20 octombrie toate statele majore prevăzute se aflau în capitală, la 24 octombrie începând să sosească şi unităţile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor române. În iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” româneşti (diviziie 5,6 şi 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit în România şi Divizia 16 blindată, ale cărei efective au fost încartiruite la Sibiu. Activitatea misiunii militare aeriene a avut drept obiectiv prioritar apărarea regiunii petrolifere din Valea Prahovei. Un mic grup de ofiţeri cu experienţă în aviaţia de vânătoare şi bombardament s-a ocupat cu instituirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene şi a serviciului de alarmă aeriană din cadrul aviaţiei militare române.
La 5 decembrie 1940, conducerea superioară a Statului Major al Armatei de Uscat germane (Oberkommando der Heer – O.K.H.) i-a raportat Führer-ului despre rezultatele studiului operativ referitor la o campanie împotriva Rusiei Sovietice. Cu acest prilej, Hitler şi-a exprimat opinia conform căreia „nu există dubiu că România, ca de altfel şi Finlanda, vor merge alături de Germania în cazul unei campanii în est”. Convingerea cancelarului german îşi avea probabil explicaţia în discuţia purtată cu generalul Antonescu la 22 noiembrie. Directiva nr. 21 (planul Barbarossa), semnată de Hitler la 18 decembrie 1940, lua de aceea în calcul „participarea activă a României la războiul contra Rusiei Sovietice”, forţele române urmând să fie integrate în Grupul de Armate Sud. Sarcina armatei române era „de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova”. În planul Barbarossa – întocmit de Secţia Operaţii a Statului Major al Armatei de Uscat la 22 ianuarie 1941, pe baza Directivei nr. 21 – se stabilea că România trebuie să sprijine „cu forţe selecţionate” atacul german şi „să execute servicii auxiliare în regiunea din spate”.
Conform Directivei nr. 21, Grupul de Armate Sud a comunicat, la 12 februarie 1941, Secţiei Operaţii a O.K.H. cererile sale privind participarea forţelor române, care prevedeau folosirea a aproximativ 15-18 divizii de infanterie. Această concepţie optimistă a Grupului de Armate Sud privitoare la o posibilă folosire a forţelor române nu era împărtăşită de către Statul Major al Armatei de Uscat. Într-o consfătuire ţinută la Cartierul General al O.K.H. chiar în 12 februarie, s-a discutat despre forţa de luptă a armatei române, constatându-se că acesta „nici nu putea fi apreciată ca armată”.
La 18 februarie 1941, şeful statului major al Misiunii Militare Germane în România pentru Armata de Uscat, colonelul de infanterie Arthur Hauffe, a prezentat un raport în faţa generalului Franz Halder, Şeful Statului Major al O.K.H. În baza acestui raport, generalul Halder informa Grupul de Armate Sud la 24 februarie: „Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai uşoare în condiţii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate în cadrul forţelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai uşoare. În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forţe se mai poate conta. Ca efectiv maxim pot fi luate în considerare pentru misiuni de apărare 8 divizii de infanterie, 4 brigăzi de munte şi 6 brigăzi de cavalerie”.
Slăbiciunea evidentă a armatei române a constituit, probabil, pe lângă alte considerente, motivul principal al faptului că, la 17 martie, Hitler a modificat planul de operaţii al Grupului de Armate Sud. La 30 martie, într-o consfătuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata română, apreciind că nimeni nu trebuia să-şi facă „iluzii asupra aliaţilor”: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”. Interesant că în iunie-iulie 1941, sub euforia victoriilor zdrobitoare din debutul campaniei şi din dorinţa de a-şi asigura şi dincolo de Nistru sprijinul lui Antonescu, opiniile cancelarului german au revenit la sentimente mult mai bune.
Tot în cadrul aceleiaşi consfătuiri s-a hotărât ca în România să acţioneze Armata 11 germană, condusă de generalul Eugen von Schobert. Acesta a primit, la 6 mai 1941, denumirea camuflată de „comandant-şef al trupelor armatei germane de uscat în România” şi indicaţia conform căreia „faţă de români, prezenţa comandamentului trebuie să apară ca o măsură sporită de securitate”. Realizarea legăturii dintre generalul Eugen von Schobert şi Manfred von Kilinger, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti, pe de-o parte, şi comandamentul armatei române, pe de alta, urma să fie realizată de generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare germane în România. Comentând conţinutul acestor decizii, acesta din urmă conchidea: „Românii se vor amuza. Chiar atât de naivi nu sunt”.
De altfel, Şeful Misiunii Militare germane în România a criticat modul în care partea română primea informaţiile, declarând că nu i se putea pretinde Marelui Stat Major român să urmeze indicaţiile Armatei 11 germane fără să se fi încheiat măcar o înţelegere cu privire la participarea României la războiul de coaliţie ce se pregătea.
În timpul anchetei care a precedat procesul din primăvara anului 1946, mareşalul Ion Antonescu a declarat, la 26 aprilie, în faţa acuzatorului public Dumitru Săracu, că în timpul întâlnirilor avute cu Hitler acesta nu i-a comunicat decât foarte târziu data intrării în război. „Timpul trecând – preciza el – am fost nevoit să-l chem pe domnul Kilinger şi să-l previn că este neapărat necesar să fiu informat cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii acţiunii militare, fiindcă altfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul Kilinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu şi de domnul Steltzer (consilier pe probleme economice n.a.), care asistau la întrevedere: «Mi-aţi cerut o dată». Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus: «Aceasta este data». A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil”.
La 12 iunie 1941, la München, Adolf Hitler i-a comunicat Conducătorului statului român că războiul cu Rusia este iminent, fără a face alte precizări. Cu abilitarea politică ce-l caracteriza, cancelarul german i-a precizat generalului Ion Antonescu că „intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu”. Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”.
Abia la 18 iunie 1941, într-o scrisoare, Hitler îi comunica generalului decizia de a „reduce definitiv pericolul pe care îl reprezenta atitudinea Rusiei pentru Europa”. Tot în aceeaşi epistolă a precizat că dorea concentrarea războiului într-o „singură mână” – evident, a sa. Asigurându-l că va avea grijă ca „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul şi armata sa să fie respectate în cel mai înalt grad”, Hitler îl ruga să-i îngăduie să transmită „din când în când” dorinţele referitoare la armata română a căror execuţie, în scopul desfăşurării unitare a operaţiunilor militare, trebuie considerată „ca absolut necesară”. De fapt, concepţia şi comanda efectivă operativă va reveni Armatei a 11 germane.
Concluzia o trage istoricul Andreas Hillgruber, familiarizat cu realităţile româneşti, care aprecia că „la 22 iunie 1941, când a început ofensiva generală, armata română era numai în mică măsură gata de a interveni”. Acţiunile ofensive purtate de armata română în 1941 au demonstrat că, în ciuda neajunsurilor provocate de lipsa de informare a conducerii supreme româneşti în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuiau îndeplinite de armatele române, opiniile exprimate de forurile superioare ale armatei germane în prima jumătate a anului 1941, în legătură cu slăbiciunile trupelor române, erau, în linii generale, conforme cu realitatea.

Scurtă bibliografie
Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), vol. I, ediţie alcătuiră de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Cozia, Bucureşti, 1991;
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile româno-germane 1938 – 1944, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994;
Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000;
Petre Otu, Îmbrăţişarea anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941, Editura Militară, Bucureşti, 2006.

Dr. Manuel STĂNESCU

Campania armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (2)

Povestesc veteranii
Numărul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor, cifrat la aproximativ 25 000, demonstrează că  pentru eliberarea teritoriilor româneşti din est a fost necesar un efort militar considerabil, purtat împotriva unui inamic tenace şi hotărât să reziste şi în condiţiile unui relief dificil. Mărturiile celor aflaţi în prima linie în acele zile sunt edificatoare în această privinţă. Povesteşte Mihai Popovici, pe front sergent-major în unul din regimentele de dorobanţi ale Diviziei 14 infanterie:
„În zorii zilei de 2 iulie 1941, subunităţile Regimentului 13 dorobanţi (Divizia 14 infanterie) se găseau în apropierea malului vestic al Prutului, în zona satului Bogdăneşti (16 km nord-vest de Iaşi), cu batalioanele 1 şi 2 în cap, gata să forţeze râul. Inamicul ne-a descoperit prezenţa şi a început să tragă cu artileria şi aruncătoarele asupra noastră, provocându-ne pierderi destul de mari în oameni şi materiale. Sub protecţia focului puternic al artileriei noastre, care a reacţionat prompt şi a redus la tăcere mare parte din artileria adversă, primele subunităţi ale batalionului 1 au trecut pe malul opus şi au început lupta cu inamicul. Traversarea Prutului a fost grea, fiindcă sovieticii au dezlănţuit un puternic foc de arme automate, deşi artileria noastră a ţinut continuu sub lovituri puternice malul stâng al râului. Pe timpul traversării, o barcă din imediata mea apropiere a fost lovită şi s-a scufundat. Doi militari au fost ucişi, dar trei au scăpat ca prin minune nevătămaţi. [...] Pentru mine a fost cutremurător momentul când am văzut primii morţi şi răniţi căzând în jurul meu, loviţi de schije sau de gloanţe, dar mi-am păstrat credinţa fermă că voi învinge toate emoţiile şi greutăţile războiului şi am mers înainte fără a ezita”.
Generalul de brigadă (r) Ion Dăscălescu, pe front locotenent, comandant al unui regiment din Divizia 1 gardă, îşi amintea de o întâmplare care l-a marcat profund: „La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leava). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar şi cei răniţi, au fost ucişi până la unul. Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată în vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa către noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze. Acţiunea bestială a sovieticilor a stârnit indignare şi oroare în rândurile tuturor ostaşilor noştri”.
Despre luptele violente din zona satului Ţiganca ne povesteşte dr. Pantelimon Nedelescu, pe front sergent în Regimentul 6 dorobanţi gardă „Mihai Viteazul” (Divizia 1 gardă):
„Duminică 6 iulie 1941. O zi de vară cu cer senin şi soare fierbinte, care în debutul ei nu prevestea nimic. Împovăraţi de gânduri, ne aşteptăm masa de prânz, până la care ne mai consumăm timpul cu probleme de ordin administrativ. Se făcuse ora 10. Din satele româneşti ce se aflau în apropierea noastră, se auzeau triste dangăte de clopot, care anunţau derularea sfintei liturghii. Se împliniseră două săptămâni de când izbucnise războiul şi nu înţelegeam de ce rămâneam în aceste locuri de unde în prima noapte gândisem că în câteva zile vom izgoni cotropitorii din Basarabia! Şi deodată firul acestor gânduri a fost întrerupt de ordinul ce se transmitea fulger: pregătirea de atac! După câteva minute, am pornit în iureş spre Prut […] După trecerea Prutului, am şi devenit ţintele inamicului, care continua să ocupe linii succesive pe dealul Ţiganca – Gheltosu, perpendicular pe direcţia noastră de atac. Atacam pe un front larg de-a lungul Prutului, în salturi om cu om, pe grupe, plutoane etc. Pe măsura înaintării noastre, focul inamic devenea tot mai nimicitor, cu toate armele din dotare. Şuieratul gloanţelor, asociat cu cel al schijelor, ne sugera ideea că eram în iad, din care nu mai aveam scăpare.
Am ajuns la nivelul unui pod (pe partea stângă a atacului nostru) peste un pârâu care tăia şoseaua care lega localităţile Ţiganca şi Hârtoape. Am fost nevoiţi să ne oprim pentru un timp, pentru ca artileria să intervină asupra apărării inamice. Pierderile noastre erau foarte mari: peste 50% din efective numai în câteva ore de atac. Lacul Ţiganca era plin de cadavre ca şi râuleţul în care se zbăteau şi cereau ajutor cei răniţi [...] În acest vacarm, peste care plutea coasa morţii, am continuat să respingem prima linie a inamicului situat în dealul din faţa noastră, astfel încât, la căderea, serii, ocupam tranşeea inamică. Din efectivul companiei mele rămăsesem 17 oameni în viaţă! Pe timpul nopţii, ocupând aceste tranşee, nu mai adânci de 50-60 de centimetri, am continuat schimburi violente de foc cu linia a doua a inamicului fixat în teren. Noaptea a fost un infern la fel de înspăimântător ca şi în cursul zilei. Spre zori, inamicul s-a retras, iar noi am continuat înaintarea”.
Aceste mărturii evidenţiază atât ferocitatea luptelor, cât şi moralul foarte bun al soldaţilor români, convinşi de justeţea cauzei pentru care luptau: reintegrarea teritoriilor rupte din trupul Ţării cu doar un an înainte. Dar virtuţile ostăşeşti nu au putut suplini gravele deficienţe organizatorice şi greşelile în îndeplinirea misiunilor, consecinţe directe ale lipsei de pregătire în timp de pace.

Lanţul slăbiciunilor
Cele mai grave erori de comandament au avut loc în zona de acţiune a Armatei a 4-a, coordonată direct de Marele Cartier General român. Deşi datele de începere a operaţiilor de forţare erau deja stabilite, numeroase unităţi se aflau încă în marş spre zonele de ofensivă, ceea ce însemna că forţarea Prutului urma să se facă în condiţii de oboseală acumulată. Probleme deosebite va întâmpina Corpul 5 armată, cel care va da lupte grele pentru menţinerea unor capete de pod la est de Prut. Sesizând că pregătirile pentru trecerea acestuia nu erau încheiate, generalul Nicolae Şova, comandantul  Diviziei de gardă, a solicitat comandantului Corpului 5 armată amânarea începerii acţiunii cu 24 de ore, pentru că mijloacele de trecere se aflau încă la 2-3 km de plaje, arătând că trecerea în timpul zilei, fără pregătire de artilerie, se va face cu mare greutate şi cu multe pierderi, elementul-surpriză fiind pierdut din cauza transportului materialului de trupe pe şoseaua de pe malul Prutului.
Opinia generalului Şova nu a fost luată în considerare, astfel că unităţile Corpului 5 armată şi-a angajat forţele gradual, permiţând apărării sovietice să fie deosebit de eficientă, zona localităţii Ţiganca devenind un adevărat „abator” pentru soldaţii români, bravi dar conduşi cu incompetenţă. Insuficienta angajare iniţială a unui număr suficient de forţe a fost dublată de alegerea nepotrivită a sectorului de forţare. În acel loc, lanţul de dealuri care coboară dinspre nord spre sud, cu o altitudine de peste 350 de metri, domină malul de vest, făcând imposibilă cucerirea şi menţinerea unui cap de pod fără controlul acestor înălţimi. În plus, valea largă a râului era înconjurată de mlaştini, un alt obstacol greu de trecut. Nu este deci de mirare că situaţia a fost deosebit de critică în primele zile de după declanşarea atacului, unele voci luând în considerare chiar o retragere generală în spatele Prutului. Introducerea succesivă în luptă a unor noi unităţi şi mai ales evoluţiile favorabile din alte sectoare ale frontului au dus la stabilizarea situaţiei şi retragerea forţelor sovietice.
O altă situaţie extrem de gravă  a avut în prim-plan unităţile Diviziei 35 infanterie. După un şir de succese notabile în forţarea Prutului, orgoliul generalului Emil Procopopiescu-Mahu, comandantul diviziei, l-a împins să înainteze fără a-şi lua necesarele măsuri de precauţie, din dorinţa de a ajunge la Chişinău înaintea germanilor, care operau din stânga masivului Corneşti. Cu unităţile diviziei dispuse pe două coloane, având întreaga artilerie grupată – o greşeală elementară atunci când avansezi într-un teritoriu nesigur – generalul Procopopiescu a lăsat unui grup de cercetare misiunea de a face legătura între cele două grupări tactice şi de a informa despre mişcările inamicului. Convins că sovieticii, învinşi în luptele anterioare, se retrag în permanenţă, comandantul grupului de cercetare a înaintat nestingherit, fără o minimă analiză a împrejurimilor. Aflaţi pe înălţimile ce flancau direcţia de înaintare a unităţilor diviziei, trupele sovietice au declanşat, în după-amiaza zilei de 8 iulie, un puternic contraatac cu infanterie şi tancuri. Pierderile au fost extrem de mari: 2781 de militari, din care 177 morţi, 2295 răniţi şi 309 dispăruţi. În luptă a căzut şi comandantul Regimentului 63 artilerie, colonelul Felix Coscinschi, „cu mitraliera în braţe apărându-şi tunurile”, după cum menţionează rapoartele vremii, ceea ce nu i-a împiedicat pe sovietici să captureze întreaga artilerie a diviziei.

Manstein, Avramescu şi P. Dumitrescu în Crimeea
Sursa: Biblioteca Naţională a României

Informat asupra situaţiei create, generalul Ion Antonescu  – care felicitase marea unitate pentru succesele înregistrate până în acel moment – a sosit la 10 iulie în zona de cantonare a ceea ce mai rămăsese din Divizia 35 infanterie, împreună cu Regele Mihai. El a ordonat demararea unei anchete, care a stabilit că dezastrul s-a datorat lipsei de prevedere a comandamentului şi uşurinţei cu care s-a raportat că trupele pot pătrunde în defileu fără nicio problemă.
La nivel strategic, este limpede că eliberarea teritoriilor româneşti din est ar fi fost imposibilă fără aportul trupelor germane. Conducătorul statului român, deşi conştient de slăbiciunile arătate de trupele române în ofensivă în faţa unui inamic hotărât să reziste, a luat ulterior hotărârea de a folosi exclusiv Armata a 4-a română pentru asaltul asupra Odessei – o victorie realizată cu enorme pierderi de vieţi omeneşti.
Sugestive sunt cuvintele generalului german Speidel care, întrebat de un jurnalist american după război care au fost cele mai bune trupe aliate, ungurii, slovacii, italienii, a răspuns: „Nici unii dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune”.
Poate cea mai importantă lecţie a campaniei armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei rămâne cea a curajului şi a jertfei. Nu există nimic mai nobil decât a-ţi da viaţa pentru naţiunea căreia aparţii. Românii, transformaţi între timp din popor în populaţie, găsesc extrem de dificilă şi minima obligaţie a generaţiilor actuale – aducerea aminte.

Scurtă bibliografie
Istoria românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2008;
Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru, Editura Vasie Cârlova, Bucureşti, 1996;
Armata română în al doilea război mondial, vol. I, coordonatori col. dr. Alesandru Duţu, conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Militară, Bucureşti, 1996;
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a.

Dr. Manuel Stănescu

Campania armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (1)

Spre miezul nopţii de 21 spre 22 iunie 1941, ofiţerii din suita generalului Ion Antonescu au fost convocaţi în trenul de comandament „Patria”, care sosise în Piatra Neamţ în cursul serii. La ora 1 dimineaţa se produce din nou o intensă circulaţie de maşini şi motociclete. Sosea, împreună cu suita, generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germane, spre a se prezenta generalului Ion Antonescu. La orele 2, în vagonul-restaurant al trenului de comandament, Conducătorul statului român, ridicând o cupă de şampanie, a rostit în faţa celor prezenţi – generali şi ofiţeri superiori români şi germani – o scurtă alocuţiune, prin care anunţa că „astăzi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării aşa cum a fost lăsat de la Basarabi. În această luptă dreaptă şi sfântă prin drepturile ei, avem cinstea de a ne afla lângă cea mai vitează armată, care a venit pe pământul nostru spre a lupta pentru dreptatea noastră. Vom şti să fim vrednici de această cinste.”
La orele 3, pe cerul Moldovei s-a făcut auzit zgomotul metalic al avioanelor, care survolau Prutul pentru a executa misiuni de luptă în spaţiul Basarabiei. După un sfert de oră, bubuitul asurzitor al artileriei germane şi române anunţa începerea ostilităţilor pe ceea ce va deveni cel mai sângeros teatru de operaţii din istorie.

Dispunerea şi concepţia de luptă a trupelor de pe frontul românesc
La 21 iunie 1941, dispunerea forţelor române şi germane din compunerea nou-înfiinţatului Grup de armate „General Antonescu”, aflat la rându-i în subordinea Grupului german de Armate Sud, era următoarea:

Click pe hartă pentru vizualizare

Armata a 3-a română (Corpul de munte cu brigăzile 1,2, 4 mixtă munte, Divizia 7 infanterie, Brigada 8 cavalerie), comandată de generalul Petre Dumitrescu, în nordul Bucovinei;
Armata 11 germană, comandată de generalul Eugen von Schöbert, având în compunere corpurile 11,30 şi 54 armată cu diviziile 46,50,76,170,198,239 şi ulterior 72 infanterie, Corpul de cavalerie român (brigăzile 5 şi 6 cavalerie) şi diviziile române 5,6,8,13,14 infanterie şi 1 blindată, în nord-estul Moldovei;
Armata a 4-a română, sub comanda generalului Nicolae Ciupercă, având în compunere corpurile 3,5 şi 11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 infanterie, 1 gardă, 1 grăniceri, Brigada 7 cavalerie, brigăzile 1 şi 2 fortificaţii şi Regimentul 17 infanterie, pe un aliniament cuprins între Comarna (sud-est de Iaşi) şi confluenţa Siretului cu Dunărea;
Corpul 2 armată, cu Divizia 10 infanterie între Galaţi şi Ismail şi cu Detaşamentul maritim nr. 1 (compus din 3 batalioane de infanterie marină) pe braţul Chilia şi în Deltă.
Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei Militare.
Din cei 1 139 594 cetăţeni înscrişi în planurile de mobilizare ale armatei române la 22 iunie 1941 (39 476 ofiţeri, 57 002 subofiţeri şi 1 043 116 trupă), 325 685 de militari au încadrat marile unităţi, unităţi şi formaţiuni din Grupul de armate „general Antonescu”.
Sovieticii dispuneau în faţa unităţilor române şi germane de două armate, 18 şi 9, precum şi de forţe din Armata independentă de litoral.
România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice fără a încheia vreo alianţă militară, pe baza apartenenţei la Pactul Tripartit semnat în noiembrie 1940 şi a deciziei Conducătorului statului român. Reich-ul şi-a asumat conceperea şi conducerea operaţiilor. Crearea grupului de armate „General Ion Antonescu” a reprezentat o mişcare politică şi o modalitate de a hrăni orgoliul unui militar; în fapt, rolul de decizie şi concepţie pe o bună parte a teritoriului românesc a revenit comandantului Armatei 11 germane, care şi-a subordonat la 20 iunie 1941 toate marile unităţi ale Armatei a 3-a române. Sub conducerea directă a Marelui Cartier General român a rămas doar Armata a 4-a, dar acţiunile ei au fost subordonate concepţiei strategice germane. Aceasta avea în vedere configuraţia frontului germano-sovietic de la Marea Baltică la Marea Neagră, în care aliniamentele din Moldova se găseau la est faţă de aliniamentele de plecare la ofensivă din zona mlaştinilor Pripet. Forţele române şi germane trebuiau să valorifice ocaziile favorabile pentru „a realiza capete de pod la est de Prut” spre a înlesni trecerea ulterioară la ofensivă, în funcţie de înaintarea Grupului german de armate Sud din Galiţia, a împiedica retragerea ordonată a trupelor sovietice spre Nistru şi chiar a le distruge.
După începerea operaţiilor la 22 iunie 1941, constatând că forţele sovietice din Basarabia şi nordul Bucovinei nu aveau intenţia să se retragă, generalul Eugen von Schöbert a trimis Marelui Cartier General Român (constituit odată cu mobilizarea generală), la 25 iunie, ordinul feldmareşalului Gerd von Rundstedt, comandantul Grupul de Armate Sud, pentru executarea variantei „München”, în care se preciza că ofensiva propriu-zisă trebuia să înceapă la 2 iulie 1941. Această concepţie de desfăşurare a operaţiunilor militare i-a fost reamintită lui Ion Antonescu de către Hitler în scrisoarea din 29 iunie, prilej cu care Führer-ul îl ruga ca „în interesul unei conduceri unitare şi energice” să dea curs „dorinţelor” feldmareşalului von Rundstedt. Prin urmare, atât concepţia de ansamblu, cât şi misiunile concrete ale trupelor române au aparţinut Înaltului Comandament german, generalul Ion Antonescu şi generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, acţionând pentru transpunerea acestora în practică.
În urma acestor hotărâri, perioada cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 a fost denumită  „aşteptarea strategică“, în cadrul căreia trupele române şi germane au desfăşurat acţiuni de luptă pentru îmbunătăţirea dispozitivului de plecare la ofensivă, au executat incursiuni în dispozitivul inamic şi au constituit capete de pod peste râul Prut.

Operaţiile militare din Basarabia şi nordul Bucovinei
Primele acţiuni ofensive ale armatei române au fost purtate pentru eliberarea părţii de nord a Bucovinei şi ţinutului Herţa de trupele Armatei a 3-a române, care aveau în faţă unităţi aparţinând Armatei 18 sovietice. Atacul a fost declanşat de Brigada 1 mixtă munte la 3 iulie, în direcţia Storojineţ. Folosind o manevră dublu învăluitoare, Brigăzile 1 şi 4 mixtă munte au reuşit să înfrângă rezistenţa sovietică din zona oraşului Cernăuţi, primele unităţi române pătrunzând în capitala istorică a Bucovinei în după-amiaza zilei de 5 iulie. La 8 iulie, ostaşii Brigăzii 2 munte au eliberat oraşul Hotin; concomitent, forţele principale ale Armatei a 3-a au primit ordin să se deplaseze spre est, paralel cu fluviul, pentru a ajunge pe Nistru în zona Moghilev. Până la 12 iulie unităţile s-au regrupat, în condiţii grele din cauza căilor de comunicaţie devenite impracticabile în urma ploilor abundente. După ajungerea la Nistru, Armata a 3-a a forţat apărarea inamicului, căutând să străpungă linia fortificată „Stalin”. Declanşând operaţiunile de forţare în dimineaţa zilei de 17 iulie 1941, unităţile au realizat capete de pod în zona de acţiune a Corpului de munte şi a Corpului de cavalerie, pe care în zilele următoare, până la 20 iulie, le-au consolidat. Din aceste capete de pod, la 21 iulie Armata 3 română va declanşa asaltul pe Bug.
Ofensiva principală pe frontul românesc a fost purtată de Armata 11 germană şi de unităţile româneşti aflate în subordinea acesteia. Misiunea era de a forţa Prutul şi a dezvolta ulterior acţiunile pe direcţia generală Iaşi-Moghilev, pentru a ajunge în scurt timp pe Nistru şi a realiza capete de pod la est de fluviu. Sovieticii dispuneau pe acest aliniament de trupe aparţinând Armatelor 9 şi 18.
În dimineaţa zilei de 2 iulie, la orele 3, trupele germano-române au declanşat atacul pe direcţia generală nord Iaşi-Moghilev, fiind puternic sprijinite de artilerie şi aviaţie. Lupte grele s-au dat pentru constituirea capetelor de pod dincolo de Prut şi pentru dezvoltarea ulterioară a înaintării. În aceste lupte s-au evidenţiat trupele aparţinând Corpului de cavalerie român, comandate de generalul Mihail Racoviţă. Numeroase contraatacuri sovietice au fost respinse prin acţiuni de învăluire duse la bun sfârşit prin colaborarea eficientă a trupelor germane şi române. O situaţie de criză a apărut la 8 iulie, când Divizia 35 infanterie română a fost surprinsă de un contraatac sovietic în masivul Corneşti, fiind silită să se retragă. Corpul 54 armată german a primit ordin să manevreze pe la nord rezistenţele inamice din masivul Corneşti. Luptele declanşate în dimineaţa zilei de 14 iulie s-au desfăşurat cu succes, astfel că  în după-amiaza zilei de 16 iulie în Chişinău au pătruns unităţi aparţinând Diviziei 1 blindate române, în cursul serii pătrunzând în oraş şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Înfrânte în centrul Basarabiei, trupele sovietice s-au retras pe Nistru, aliniament atins de trupele aliate începând cu 12 iulie. Din punct de vedere tactic victoria a fost deosebit de importantă, înlesnind la nord-est forţarea Nistrului în zona Moghilev, iar la sud înfrângerea trupelor sovietice din partea de sud a Basarabiei.
Concomitent cu operaţiile militare desfăşurate de Armata a 3-a română şi de diviziile germane şi române din compunerea Armatei 11 germane, la sud de masivul Corneşti şi în sudul Basarabiei a acţionat Armata a 4-a română, aflată în coordonarea directă a Marelui Cartier General român. În fâşia de ofensivă a acesteia se găseau 4 corpuri de armată sovietice însumând 8 divizii, dintre care una blindată. În conformitate cu concepţia generală de desfăşurare a operaţiilor militare, Armata a 4-a română a primit misiunea ca în prima fază a ofensivei Armatei 11 germane să desfăşoare o acţiune intensă de fixare prin atacuri demonstrative şi foc pe tot frontul în zonele cele mai accesibile, creându-şi în acelaşi timp condiţii favorabile pentru înaintare. Ulterior, după ce acţiunea Armatei 11 germane ar fi progresat, Armata 4 urma să treacă şi ea la ofensivă cu forţele de la flancul stâng şi de la centrul dispozitivului.
Forţarea Prutului s-a făcut succesiv, între 2 şi 4 iulie, marile unităţi forţând fluviul în funcţie de situaţia concretă din zona fiecăreia. Evoluţia iniţială a ofensivei a întâmpinat oarece dificultăţi îndeosebi în fâşia de ofensivă a Corpului 3 armată, care a decis să forţeze trecerea cu Divizia 15 infanterie fără o pregătire prealabilă de artilerie, dictată de necesitatea surprinderii inamicului şi pentru economia de muniţii. Consecinţele au fost negative, deoarece cuiburile de arme automate, aruncătoare de mine şi artileria inamicului nu au putut fi neutralizate numai prin tragerile de sprijin ale infanteriei, ceea ce a dus la pierderi însemnate de vieţi omeneşti şi la încetinirea ritmului de înaintare. La aceasta s-a adăugat faptul că lunca Prutului, lată de 4-5 km, plină de mlaştini, se afla sub focul susţinut al inamicului. Prin lupte extrem de grele, Corpul 3 armată a reuşit până la 7 iulie, să treacă Prutul, să menţină capete de pod şi ulterior să treacă la urmărirea inamicului.
În acelaşi timp, la 8 iulie, la flancul stâng al Armatei a 4-a se producea înfrângerea Diviziei 35 infanterie, amintită deja, situaţia fiind redresată de acţiunile Corpul 54 armată german. Forţarea Prutului la 4 iulie de către Corpul 5 armată a întâmpinat şi ea dificultăţi. Acţiunea a fost desfăşurată de Divizia 1 gardă (comandant: generalul Nicolae Şova), sub focul susţinut al inamicului, bărcile de asalt fiind aduse de la 3-4 km. Până în seara zilei de 5 iulie, trupele române nu înaintaseră mai mult de 300-500 de metri de malul stâng al Prutului; în consecinţă, în luptă a fost aruncată  şi Divizia 21 infanterie. Lupte deosebit de grele s-au dat în zonele Ţiganca şi Epureni. După stăvilirea numeroaselor contraatacuri sovietice, reluarea ofensivei pe frontul Armatei a 4-a s-a produs la 14 iulie, după adoptarea unei noi concepţii operative care prevedea cucerirea masivului muntos Corneşti, cheia strategică a Basarabiei, prin acţiunea conjugată a marilor unităţi de la flancul drept al Armatei 11 germane şi de la flancul stâng al Armatei a 4-a române, acţiune în urma căreia, după cum am precizat, Chişinăul a fost eliberat.
La scurt timp după intrarea trupelor aliate în capitala Basarabiei, la nivelul Grupului de armate „general Ion Antonescu” s-a produs prima mare restructurare, în noaptea de 17 spre 18 iulie constituindu-se Frontul de Nord, compus din Armata 11 germană  (incluzând 4 divizii de infanterie române) şi Armata 3 română, sub comanda generalului Eugen von Schöbert, care avea misiunea de a forţa Nistrul la Moghilev şi Frontul de Sud, comandat de generalul Ion Antonescu, care avea în subordine grupul de divizii „general Mattenklot” (cu 3 divizii româneşti şi una germană) şi Armata a 4-a română, cu misiunea de a elibera definitiv sudul Basarabiei.
Astfel, la 16 iulie Armata a 4-a a reluat ofensiva, dirijându-şi unităţile spre Cetatea Albă. Concomitent cu înaintarea Corpurilor 3 şi 5 armată spre Nistru, a intrat în acţiune Corpul 11 armată român, care a forţat Prutul la 20 iulie, îndreptându-se la rândul său spre Nistru. A doua zi, 21 iulie, a forţat Dunărea pe la Isacccea şi Divizia 10 infanterie din compunerea Corpului 2 armată, care împreună cu Detaşamentul maritim nr. 1 asigurase apărarea cursului inferior al fluviului şi a Deltei. La 26 iulie, Divizia 21 infanterie elibera Cetatea Albă. Cu puţin timp înainte, Marele Cartier General român făcea cunoscut ţării, printr-un comunicat,  că „lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”.

Dr. Manuel Stănescu

150 de ani de la Unirea Principatelor

Urcarea pe tronul de la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza încheie un proces complex, care se întinde pe durata a trei ani, între încheierea Războiului Crimeii (1853-1856), ce marca înfrângerea Rusiei şi diminuarea considerabilă a rolului jucat de Imperiul ţarist în destinul Principatelor, şi actul de voinţă al românilor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, care, eludând cu înţelepciune şi în deplină unitate opoziţia Marilor puteri, au consfinţit, în pofida prevederilor restrictive ale Convenţiei de la Paris, unirea de facto a Principatelor prin alegerea unui singur domnitor la Iaşi şi la Bucureşti.

Prin înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, în urma Războiului Crimeii, Principatele române au fost scoase de sub condominiul ruso-turc şi, rămânând sub suzeranitatea Porţii, au fost puse sub regimul garanţiei colective a celor şapte puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), fiindu-le îngăduit, prin consultarea populaţiei, să-şi decidă statutul şi organizarea.

În pofida cererilor Divanurilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (alese în 1857, care solicitaseră unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti într-un singur stat, sub numele de România, care să beneficieze de autonomie şi neutralitate, condus de un prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei pentru a evita luptele pentru domnie între familiile boiereşti), Conferinţa de la Paris din 1858 a hotărât ca principatele să rămână entităţi separate, cu domni proprii şi adunări distincte, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de Casaţie şi o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, pentru elaborarea legilor de interes comun.

Folosindu-se de interesele divergente ale Marilor Puteri (Turcia şi Anglia erau împotriva constituirii unui stat român fiindcă ar fi putut reprezenta cea mai bună cale spre independenţă, Londra fiind direct interesată de păstrarea integrităţii Imperiului otoman, iar Viena se temea că un stat român dincolo de Carpaţi va reprezenta o atracţie greu de ocolit pentru românii din Imperiul austriac), românii au recurs la politica faptului împlinit, cum spunea Iorga, dovedind o admirabilă capacitate de mobilizare în scopul împlinirii interesului naţional, peste voinţa puterilor garante.

Prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi şi la Bucureşti ca domnitor al Principatelor Unite, românii au silit puterile garante să recunoască forţa juridică a actelor interne contrare prevederilor Convenţiei de la Paris, dar care nu interziceau explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate. Lăsând deoparte orgoliile şi numeroasele pricini care îi despărţeau, românii au pus, astfel, temeliile statului român modern.

Avea să urmeze o veritabilă „cursă cu obstacole” pentru ca întreaga societate românească să se înscrie pe calea modernizării, adesea împrumtând idei şi forme de civilizaţie pentru a le suprapune apoi realităţii autohtone tradiţionaliste.

• Pictura Proclamarea Unirii de Theodor Aman. Imaginea este preluată de pe Wikipedia.

Florin ŞPERLEA

Hora Unirii
Asculta mai multe audio Muzica »

Înmânarea noilor drapele de luptă

În dimineaţa zilei de 1/13 septembrie 1862, la capela taberei militare de la Cotroceni, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înmânat primele drapele de luptă unităţilor noii armate române: Regimentelor 1-7 de infanterie, Regimentelor 1 şi 2 de lăncieri, Regimentului 1 artilerie, Batalionului 1 vânători, Batalionului de pompieri, celor două legiuni de grăniceri şi celor două legiuni de dorobanţi.

Conform relatării apărute a doua zi în publicaţia oficială „Monitorul”, la ceremonie au participat primul ministru Nicolae Kretzulescu, membrii guvernului şi ai Curţii de Casaţie, precum şi un numeros public. Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, însoţit de membri ai înaltului cler, a oficiat o slujbă religioasă după care „s-au citit rugăciunile speciale cuprinse în liturghia bisericii ortodoxe pentru binecuvântarea steagurilor. În acel moment subofiţerii care purtau noile steaguri veniră a le pune la treptele de jos ale Tronului şi E.S. Ministrul de Război [generalul Ioan Em. Florescu, n.n.] luă pe rând fiecare steag din mâinile lor spre a-l depune în mâinile Principelui Domnitor. În acelaşi timp, E.S. chemă cu mare glas pe şefii diferitelor corpuri de oştire, care primeau steagurile din mâinile Măriei Sale. [...]

Între Tron şi Capelă era, pe o masă, crucea, cărţile sfinte, un magnific vas de argint, suflat cu aur, care conţinea aghiasma destinată la sfinţirea steagurilor.

Toţi şefii de corpuri, având în frunte pe E.S. Ministrul de Război veniră a îngenuchia în jurul acestei mese şi Em. S. Mitropolitul chemă binecuvântarea Cerului asupra Ţării, a Principelui şi a Armatei, precum şi a asupra steagurilor ce stăteau plecate în faţa altarului.

Această parte a ceremoniei se săvârşi în mijlocul emoţiei generale şi a unei tăceri religioase pe care o întrerupea numai salvele de artilerie care nu încetau din detunarea lor de la începutul serviciului divin. După binecuvântare, toţi şefii de corpuri, purtând steaguri, merseră a se pune sub o singură linie între Tron şi frontul oştirilor.”

În continuarea ceremoniei, domnitorul s-a adresat trupelor:

„Această zi va fi una din cele mai însemnate din datinile noastre. [...] Astăzi, voi primiţi din mâinile Noastre steagul ce întruneşte culorile ţărilor surori, aşa cum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul Nostru coroana ambelor ţări. Primind dar steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez Onoarea Ţării.

Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri! Steagul este încă simbolul Devotamentului, Credinţei, Ordinii şi al Disciplinei ce reprezintă Oastea!

Steagul e totodată trecutul, prezentul si viitorul tarii, întreaga istorie a României!

Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile şi toate virtuţile militare care se desprind din cele două cuvinte săpate pe vulturii României: Onoare şi Patrie”.

Comandanţii unităţilor au jurat să păstreze „cu onoare şi fără pată” drapelele încredinţate.

Solemnitatea s-a încheiat prin defilarea unităţilor militare, în entuziasmul general al participanţilor.

Ceremonia înmânării drapelelor de luptă a simbolizat încheierea procesului de unificare a armatelor munteană şi moldoveană, etapă de primă importanţă în edificarea armatei române moderne.

• Imaginea este preluată de pe Wikipedia.

Lucian DRĂGHICI

Între „regimuri”

Evenimentele care se succed cu rapiditate, spre sfârşitul anului 1989, în statele comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, lasă să se întrevadă un plan general de transformare a regimurilor politice din aceste ţări, sub atentul control al Moscovei, în două variante: a. schimbarea liderilor politici, prin decizii interne ale structurilor de conducere ale partidelor comuniste respective şi b. schimbarea acestor lideri sub presiunea străzii, în condiţiile în care nu se întrevedea nicio posibilitate de înlocuire la vârf prin decizii ale forurilor comuniste de conducere.

Când are loc, la Bucureşti, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, între 20 şi 24 noiembrie 1989, majoritatea liderilor politici comunişti est-europeni cu vechi state fuseseră deja înlocuiţi din funcţii, prin deciziile forurilor de conducere ale partidelor. Janos Kadar îi lasă locul, în mai 1988, lui Karoly Grosz, dar în octombrie 1989 regimul comunist din Ungaria este în colaps, ca şi partidul unic care îl patrona. La 18 octombrie 1989, Erich Honecker, mai degrabă nevoit de vocea străzii, predă ştafeta mai tânărului Egon Krenz, iar Todor Jivkov, cel mai longeviv lider comunist din ţările est-europene (aflat în funcţie din 1954!) este şi el înlocuit, prin decizia unei plenare lărgite a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, cu Peter Mladenov.

La încheierea Congresului al XIV-lea al PCR, Nicolae Ceauşescu părea însă de neclintit. Îşi păstra poziţia, iar schimbările, aşteptate, întârziau să apară. Acesta a fost, în opinia mea, unul din semnalele necesare pentru coagularea intereselor diferite în vederea înlăturării regimului patronat de Nicolae Ceauşescu. Era evident că liderul comunist român nu este dispus să cedeze locul său în fruntea Partidului şi, în aceste circumstanţe, trebuia apelat la a doua variantă, care implica manifestaţii de stradă. Chiar în condiţiile de criză, în 17 decembrie 1989, când Ceauşescu joacă, abil, rolul celui pregătit să predea puterea, în Comitetul Politic Executiv nu există nici măcar o singură voce curajoasă care să-i ceară să se retragă. Doar Manea Mănescu avea să dea măsura degringoladei regimului şi a decăderii umane, la 22 decembrie 1989, sărutând mâna dictatorului, înainte ca acesta să se urce în elicopterul care îl va purta, de fapt, spre propria-i execuţie.

Virgil Măgureanu, primul şef al Serviciului Român de Informaţii, creat în martie 1990 pe ruinele fostei Securităţi, s-a decis să discute evenimentele premergătoare anului 1989 în România şi nenumăratele controverse legate de Revoluţia română din Decembrie 1989, într-un lung dialog cu Alex Mihai Stoenescu (De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Editura RAO, 2008). Pentru istoric, mărturiile martorilor oculari, dar mai ales ale aşa-numiţilor insideri ai puterii sunt capitale pentru conturarea şi înţelegerea unor evenimente istorice. De aceea, chiar dacă Virgil Măgureanu rememorează relativ târziu detalii privitoare la pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei din Decembrie 1989, provocat cu o insistenţă de reporter specializat în „hăituirea” interlocutorului de scriitorul Alex Mihai Stoenescu, s-ar putea spune că aceasta e bine să se petreacă mai bine mai târziu decât niciodată. Cu atât mai mult cu cât Măgureanu ne asigură că documente importante pentru scrierea istoriei României, înainte şi după 1989, se află încă în „locuri intangibile” (p. 61), fără să ne spună care ar fi acelea.

Ceea ce surprinde, de la bun început, este titlul lucrării, pentru că în vreme ce regimul comunist din România, care, în anii dinainte de 1989, devenise pe deplin identificat cu Nicolae Ceauşescu, este definit printr-un termen generic, fără a fi individualizat prin numele dictatorului, în vreme ce regimul postcomunist este limpede determinat prin asocierea acestuia cu numele lui Ion Iliescu. Intenţionat sau nu, atât intervievatul, cât şi reporterul subscriu, se înţelege, la definirea foarte personală a regimului postcomunist din România, lăsând să se înţeleagă că, în timp ce Nicolae Ceauşescu nu şi-a pus amprenta personală asupra regimului pe care l-a patronat (ceea ce e fals!), Ion Iliescu ar fi făcut-o. Virgil Măgureanu explică însă foarte clar dezamăgirea pe care i-a produs-o Ion Iliescu după 1989, principalul reproş fiind „numirea unor oameni în funcţii publice şi nivelul lor de calitate” (p. 39). Trag nădejde că Virgil Măgureanu îi va fi spus aceste lucruri lui Ion Iliescu şi în anii în care a fost şeful SRI, şi nu doar acum, post factum, pentru ochii cititorilor cărţii şi posteritatea pentru care, cu grijă, rostesc memorialiştii vorbe cu miez, punându-se pe sine într-o lumină favorabilă.

În al doilea rând, Virgil Măgureanu arată că, de fapt, Revoluţia română din decembrie 1989 este, cumva, câte un pic din toate: „teleghidare” (ca să folosesc un termen pe care el însuşi îl utilizează atunci când vorbeşte despre personaje importante ale acelor evenimente, precum Silviu Brucan, Petre Roman sau chiar Ion Iliescu), manipulare, revoltă populară, mistere care par de neelucidat până astăzi (dacă ar fi să mă gândesc numai la problema teroriştilor, singurul inamic din istoria militară universală, cum susţine, corect, istoricul Florin Constantiniu, care nu a lăsat pe „câmpul de luptă” niciun mort, niciun rănit şi niciun prizonier!), haos şi cumplită dezorganizare în privinţa intervenţiilor armatei mai ales (în Bucureşti, dar şi în alte oraşe din ţară), dar şi multă confuzie, la toate nivelurile cu putinţă. Ceea ce ar putea să pară destul de nefiresc pentru o mişcare „pregătită” dinainte, cum pretinde Măgureanu, căci ori preparatorii ei nu s-au ridicat la înălţimea complexităţii evenimentelor pe care le „pregătiseră”, ori acestea le-au scăpat din „eprubetă” şi s-au transformat cu rapiditate în ceva de necontrolat.

Virgil Măgureanu aduce însă numeroase informaţii noi cu privire la rolul jucat în evenimentele din decembrie 1989 (şi, prin extensie, mărturii despre cei din jurul său) şi în perioada tumultuoasă de după aceea, recompune ample portrete ale unor figuri de primă mână în acele timpuri şi, fireşte, ocoleşte cu abilitate răspunsuri tranşante în cazul unor probleme precise ridicate de Alex Mihai Stoenescu. Virgil Măgureanu, care, adesea, dă senzaţia că ştie totul (inclusiv dosarele personale ale unor lideri ridicaţi de revoluţie în funcţii publice importante, cunoaşterea lor fiind o sarcină de serviciu, consideră Măgureanu!), se ascunde în spatele „structurilor” SRI când vine vorba de capturarea, prin dărâmarea unui zid care le adăpostea, a microfilmelor realizate de structura anti-KGB a fostei Securităţi (şi care ar fi conţinut documente privindu-i pe Ion Iliescu, Nicolae Militaru şi alţii), pretinzând că nu ştie ce conţineau acele microfilme şi că ele ar fi fost date spre păstrare componentelor specializate ale SRI. Să fie aşa cum pretinde!

În egală măsură, Virgil Măgureanu rezistă cu tenacitate încercărilor repetate şi insistenţelor care amintesc performanţe de anchetator profesionist ale lui Alex Mihai Stoenescu de a culpabiliza Armata, în ansamblu, pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 mai cu seamă, fără a oferi însă detalii convingătoare cu privire la rolul jucat de unele structuri ale armatei în tot felul de diversiuni sau acţiuni de reprimare (aşa cum crede Stoenescu, pentru că pleacă de la premisa, falsă, că armata era singura structură închegată, disciplinată, care avea capacitatea de a se implica în acţiuni diverse, inclusiv război electronic!).

Dialogul celor doi, Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu, este antrenant şi cuceritor, oferind noi mărturii şi viziuni diferite pentru cunoaşterea istoriei recente a României, chiar dacă necesare precauţii în preluarea informaţiilor furnizate sunt utile oricărui cititor.

Florin ŞPERLEA

Erată la un manual de liceu

Una dintre recomandările Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în „Raportul final” întocmit în anul 2006, era aceea de a fi realizat un manual „despre regimul comunist, în care subiectul represiunii să ocupe un loc important, care să fie predat în învăţământul mediu”. Aceeaşi teză, dinainte stabilită pentru viitorul manual, se regăsea, de asemenea, în solicitarea revizuirii manualelor şcolare şi în stabilirea necesităţii de a introduce, în programele de învăţământ, a unui „curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste”.
Este ceea ce, doi ani mai târziu, a reuşit să realizeze un colectiv de specialişti (Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa şi Sorin Andreescu, înşiruiţi, aici, în ordinea impusă pe coperta şi pagina de titlu ale manualului), sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), prin publicarea şi introducerea în programa de învăţământ a unui manual intitulat „O istorie a comunismului din România” (Editura Polirom, 2008), care va reprezenta suportul didactic pentru profesorii ce vor alege să predea cursul opţional cu acelaşi titlu elevilor din clasele a XI-a şi a XII-a.
Nu discut, aici, utilitatea manualului – de care, presupun, nu se îndoieşte nimeni! – dar nu pot să nu observ că acesta apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, în vreme ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, continuă să fie greu accesibile. De asemenea, constat că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Însă liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Potrivit detaliilor furnizate de înşişi autorii manualului, într-un interviu realizat de Armand Goşu pentru revista „22” (nr. 967, 16-21 septembrie 2008), este posibil ca, din anul 2009, aproximativ 100 de profesori să opteze pentru acest curs, deocamdată fiind instruiţi de specialiştii IICCR numai 30. În România sunt însă peste 11.000 de profesori de istorie şi cei de la IICCR recunosc că este practic imposibil să-şi asume rolul de a forma aceşti dascăli într-un interval de timp atât de scurt. Însă mă tem că „ghizii” autorizaţi ai elevilor, profesorii, vor fi, cu toate eforturile de instruire depuse de IICCR, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am cumpărat plin de optimism manualul, câştigat, într-o mare măsură, şi de aprecierile elogioase din presă, care au însoţit lansarea acestuia.
Am fost interesat de felul în care a fost reflectată instaurarea regimului comunist în România şi m-am oprit, pentru început, asupra capitolului al 2-lea, intitulat „Preluarea puterii (1944-1947)”. Dacă voi susţine că am fost cuprins, după citirea acestuia, de o cruntă dezamăgire şi de o amarnică deziluzie, mă veţi înţelege, sper, că fac loc aici doar unor eufemisme.
Fiindcă ce poate fi mai grav, într-un manual de liceu, decât greşelile inadmisibile care îi induc în eroare pe elevi, siliţi, astfel, să reproducă informaţii false? În subcapitolul „2.3. Regimul politic”, Andrei Muraru consideră, discutând despre încercarea de a introduce în guvernul Petru Groza, în urma „grevei regale”, a unor reprezentanţi ai partidelor istorice, PNŢ şi PNL, că celebra Conferinţă de la Ialta a avut loc în februarie 1946 (!), fiind ulterioară, potrivit autorului, conferinţei miniştrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii de la Moscova, din decembrie 1945, şi, mai mult, socotind-o „responsabilă” de remanierea guvernului Groza! (p. 33). Elevul va fi complet bulversat, citind această lecţie, după ce, la început, va fi aflat că, „în 1945” (e chiar aşa de greu să oferim o dată precisă?), Vâşinski i-ar fi spus regelui Mihai „Ialta sunt eu!”. De asemenea, autorul crede că, în România, a avut loc, în anii 1945-1947, „o lentă lovitură de stat” (este, probabil, o nouă şi interesantă concepţie asupra ideii de lovitură de stat, când, în fapt, impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, poate fi socotită o lovitură de stat!, p. 33) şi că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu, „lideri comunişti marcanţi”, au fost cooptaţi în guvernul Petru Groza, cei doi fiind prezenţi însă şi în cabinetul anterior, al generalului Rădescu, primul în calitate de ministru al Justiţiei (Pătrăşcanu a ocupat acest post, de altfel, îndată după 23 august 1944!) şi cel de al doilea ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Tot Andrei Muraru consideră că Acordul de procentaj a avut loc la Moscova, în octombrie 1945 (nu în 1944, aşa cum ar fi fost corect!, p. 25), fiind o înţelegere între „anglo-americani” (!), în timp ce noi ştiam că este o înţelegere între Stalin şi Churchill (şi face trimitere, pentru elevi, la memoriile lui Cordel Hull, în Sursa 16, în locul memoriilor lui Churchill, aşa cum ar fi fost firesc!), scrie incorect când „Democrat”, când „Democratic”, referindu-se la Blocul Naţional Democratic şi Frontul Naţional Democrat (inversând, de fapt, ultimii doi termeni), dar cel mai grav mi se pare a fi faptul că autorul se contrazice pe el însuşi atunci când consideră, pe de o parte, cu o naturaleţe care te îngheaţă, că actul de la 23 august 1944 „a marcat şi începutul instaurării dictaturii comuniste” (ceea ce arată, în consecinţă, că însuşi regele ar fi fost la originea instaurării acesteia!, p. 24), iar, pe de altă parte, câteva pagini mai încolo, în cuprinsul aceleiaşi lecţii, că „România a redevenit, la 23 august 1944, o ţară democratică”! (p. 29) Nu ar fi bine să vă hotărâţi, măcar de dragul elevilor, d-le Muraru? În fine, tot în aceeaşi lecţie, se consideră că „timp de peste patru decenii” 23 august a fost Ziua Naţională a României, fiind sărbătorită ca „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antimperialistă” (p. 24), ceea ce este fals. Pentru a afla avatarurile acestei sărbători şi diversele denumiri sub care a fost celebrată în timpul regimului comunist, îi recomand d-lui Muraru lucrarea acad. Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial (1939-1945) ”, pe care, de altfel, o utilizează la surse, citând-o, dar necitind-o.
Dar sunt, din nefericire, multe alte greşeli, interpretări eronate, ocultări ale adevărului istoric şi confuzii: liderii bolşevici nu le-au impus numai socialiştilor români acceptarea celor 21 de condiţii pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă, ci tuturor partidelor socialiste, care, astfel, deveneau, toate, secţii ale Cominternului (p. 17); bombardamentele asupra României, până în august 1944, nu sunt doar americane, ci anglo-americane (p. 29); nu se suflă o vorbă despre faptul că Parlamentul ales prin fraudă, în noiembrie 1946, a fost deschis de regele Mihai I (elevii au dreptul să ştie acest lucru, indiferent de motivele care l-au determinat pe monarh să procedeze astfel!, p. 33); numele unui bine cunoscut istoric, Ioan Scurtu, apare, în câteva surse, „Ion” Scurtu (p. 85); este oferit, ca sursă electronică, în repetate rânduri, un site care nu există, www.wikipedia.ro (deşi Mihai Stamatescu, unul dintre autori, e foarte încântat, în interviul din revista „22”, că îi trimite „pe copii” la „diverse site-uri”), în condiţiile în care chiar şi indicarea corectă a sursei – enciclopedia electronică Wikipedia, cu varianta sa în limba română – este discutabilă!; site-urile www.romanialibera.ro şi www.itcnet.ro/history aparţin unor publicaţii (cotidianul „România liberă” şi revista „Magazin istoric”) care, aşa cum sunt prezentate, nu-l conduc pe elev către informaţiile utilizate ca sursă istorică, fiind o nefericită ilustrare mai degrabă a felului în care nu trebuie citată o sursă electronică (p. 143); acelaşi lucru în cazul site-urilor ziarelor „Jurnalul naţional” şi „Adevărul” (p. 146), autorul/autorii afirmaţiilor şi locul în care pot fi găsite citatele selectate fiind greu de identificat; o ilustraţie care îi înfăţişează pe liderii militari ai Tratatului de la Varşovia oferă, ca legendă, fără a indica data, ideea unei reuniuni a acestora, când, de fapt, este vorba de participarea lor la manevrele militare din martie 1981 (p. 141); aşa-zisele instituţii represive sunt plasate într-o singură lecţie (pp. 58-60), fără necesarele diferenţieri, de la o perioadă la alta, în cadrul aceluiaşi regim politic (cu excepţia Securităţii); se apreciază că Virgil Trofin, Constantin Pârvulescu, Ion Iliescu şi Cornel Burtică pot fi aşezaţi alături, fiind „maziliţi” şi „retrogradaţi în urma încercărilor de a lua atitudine, în interiorul PCR”, ceea ce este incorect, din punctul meu de vedere, dacă ne gândim la atitudinea tranşantă a lui Constantin Pârvulescu, în 1979, când Nicolae Ceauşescu este contestat de acesta în plin Congres al XII-lea al PCR, ştiindu-se că nimeni nu a mai dat dovadă de o asemenea îndrăzneală în areopagul comunist!; în loc să fie utilizate, la surse istorice, şi fragmente din discursul lui Pârvulescu, elevii primesc doar o mostră din înţelepciunea post-factum a lui Cornel Burtică, încredinţată Rodicăi Chelaru!; în schimb, spre meritul autorilor, Paul Goma, unul dintre puţinii disidenţi români autentici, beneficiază de un amplu studiu de caz (pp. 158-159); în egală măsură, profesorilor le va fi greu, cred, să le explice elevilor disidenţa românească în anii ’70 şi ’80 , dacă în lecţia dedicată „spaţiului public” se scrie, cât se poate de limpede, că „reperele morale şi modelele au fost puţine în spaţiul public românesc în această perioadă”, „cele câteva repere culturale, etice şi estetice” fiind oferite, „în spaţiul privat al locuinţei”, doar de postul de radio „Europa liberă”! (p.132-133); multe dintre sursele indicate nu au nicio relevanţă pentru temele discutate şi sunt preferate citate din lucrări de interpretare (mai mult sau mai puţin acceptate sau... acceptabile!) în locul surselor documentare, care s-ar fi putut dovedi mult mai utile profesorilor şi elevilor în demersul didactic („La fel îl citim [azi] şi pe Miron Costin”, spune Mihai Stamatescu, în acelaşi interviu din revista „22”, uitând că Nicoleta Ionescu-Gură sau Cristina Liana Olteanu, de pildă, nu se încadrează, cu producţiile lor, în categoria „surselor istorice” amintite). La pagina 71, înaintea sursei 12 – un paragraf din cartea lui Horia-Roman Patapievici, „Omul recent” – li se cere elevilor să explice „raţiunea economică şi juridică pentru care comunismul este considerat rău”. Lăsând la o parte faptul că li oferă elevilor, ab initio, o concluzie-teză („comunismul este rău”), aceştia vor avea surprinderea să constate că Patapievici (care apare, aici, drept Roman-Patapievici!), utilizând un citat dintr-un alt autor, economistul Walter E. Williams, nu discută nicăieri... comunismul, ci „socialismul”, care e, fireşte, „rău”, „boala socialistă” sau problema „elitei socialiste” şi a statului; de asemenea, la pagina 179 este oferit un paragraf dintr-o lucrare colectivă, fără a fi indicat autorul; lecţia referitoare la minorităţile naţionale nu oferă nicio ilustraţie pentru maghiari, deşi este cea mai importantă minoritate din România, iar rromii sunt prezentaţi printr-un „studiu de caz” care se întinde pe nu mai puţin de trei pagini, într-un „regal” de corectitudine politică!
În interviul la care m-am referit de mai multe ori în cuprinsul acestui articol, publicat de revista „22”, Dorin Dobrincu – după ce îşi exprimă speranţa că, fiind vorba de un „proiect pilot”, se va ţine seama de observaţiile specialiştilor, dacă aceştia vor oferi „opinii închegate” şi „argumente” – afirmă că, „pe ansamblu, nu vom avea chestiuni esenţiale de schimbat” în manualul de istorie a comunismului din România. Ar fi fost de preferat să fie aşa!
Mă tem însă că vor fi „chestiuni esenţiale” de schimbat! Şi încă repede, înainte de a apuca să intre pe mâna elevilor actuala ediţie tipărită!
Florin ŞPERLEA

„Epopeea cuirasatului Admiral Graf von Spee” in Historia

Când am fost la Gaudeamus am cumpărat numărul din martie a.c. al revistei „Historia”, scăpând astfel de regretul de a nu fi luat-o la timp. Nu aş fi pomenit de acest lucru, dar am găsit – în sfârşit – pe stick-ul USB imaginea de mai jos, uitată într-un folder, răscumpărându-mi astfel greşeala de a nu fi postat-o mai devreme. Bravo Manuel, la mai multe!

Carti electronice gratuite de la CartiAZ

Am găsit un nou site, CărţiAZ, ce găzduieşte o colecţie variată de cărţi electronice. Cărţile sunt grupate în următoarele categorii (în paranteză, numărul de cărţi disponibile la fiecare categorie): Artă/Cultură (38); Cărţi pentru copii (16); Dicţionare/Ghiduri (14); Diverse (65); Drept (24); E-learning (23); Economie (76); Filosofie (36); Învăţământ/Educaţie (48); Istorie (78); IT Software/Hardware (107); Limbi străine (22); Lingvistică (8); Medicină (22); Opere fundamentale (225); Politică (32); Psihologie (16); Religie (60); Sociologie (25); Ştiinţă şi Tehnică (191). Sper că veţi găsi ceea ce vă interesează sau cel puţin cărţi interesante.

Suntem prezenti la BOOKFEST 2008

Cine va face o vizită la târgul de carte Bookfest 2008, care are loc la Complexul Expoziţional Romexpo în perioada 4-8 iunie a.c., va avea plăcuta surpriză de a găsi la standul Editurii Militare, volumul de documente apărut sub egida Serviciului Istoric al Armatei în luna ianuarie a acestui an, „Armata română şi răscoala din 1907. Documente”.
Tot aici vreau să fac update la postul din 10 martie a.c., unde spuneam: „Pentru moment lucrarea nu poate fi cumpărată. Tirajul este oricum mic. Voi reveni cu detalii...”. Acum puteţi achiziţiona cartea de la Editura Militară sau chiar online de pe site-ul ei oficial, la preţul de 15,25 lei. Stocul disponibil pentru vânzare este de 50 de exemplare... grăbiţi-vă!

Introducerea pustii-mitraliere in dotarea armatei romane

Deşi pentru publicul larg imaginea Primului Război Mondial este reprezentată de soldaţii vegetând în tranşee insalubre sau de şirurile de soldaţi în atac decimaţi de mitralierele inamice, în realitate acesta a reprezentat o epocă de mutaţii importante pe plan social-politic şi militar. În domeniul armamentului au apărut noi elemente, precum folosirea avioanelor de vânătoare şi a celor de bombardament, a armei chimice, a tancului ş.a., iar în domeniul armamentului infanteriei a fost folosită, în premieră pe cîmpul de luptă, puşca-mitralieră.

Primele modele au fost fabricate concomitent în Franţa şi în Germania în anul 1915, iar în prima jumătate a anului 1916 s-a generalizat utilizarea lor pe Frontul de Vest. Dacă mitralierele grele aveau un caracter defensiv, puştile- mitraliere puteau fi folosite în ambele faze ale unei operaţiuni militare, în atac dovedindu-se eficiente pentru „curăţarea” tranşeelor inamice în momentul cuceririi acestora. De-altfel, puşca-mitralieră din dotarea armatei americane era poreclită „Thompson broom” (mătura Thompson). Prima bătălie importantă în care au fost folosite puştile-mitraliere a fost sângeroasa încleştare de pe râul Somme (1 iulie - 18 noiembrie 1916), unde, se spune, că 60.000 de militari britanici au fost ucişi într-o singură zi de luptă. Să reamintim faptul că tot în cadrul aceste bătălii, în ziua de 15 septembrie 1916, au fost utilizate, de către armata britanică, primele tancuri.
Participarea armatei române la Primul Război Mondial a făcut necesară asimilarea unor noi arme utilizate de către armatele aliate. Acest proces a avut loc în circumstanţele dramatice în care se afla România în prima jumătate a anului 1917. Retrase pe o treime din teritoriul Vechiului Regat, autorităţile politice şi militare au depus eforturi susţinute pentru reconstrucţia armatei române, după pierderile uriaşe din timpul dezastruoasei campanii a anului 1916.
Pe lângă refacerea materialului uman, în primele luni ale anului 1917 s-a pus un mare accent şi pe înzestrarea trupelor cu un armament modern. Trebuie să reamintim aici că, potrivit Convenţiei militare din 4/17 august 1916, Antanta se obligase să furnizeze zilnic părţii române 300 de tone de muniţii şi material de război, nerespectarea acestei clauze constituind una din cauzele înfrângerii armatei române. În 1917, această situaţie nu s-a mai repetat, aprovizionarea făcându-se în bune condiţii, astfel că până la jumătatea acestui an au fost livrate din Franţa 150.000 de puşti , 1.760 de mitraliere, 1.300.000 de grenade, 392 de piese de artilerie, 100 de avioane, iar din Marea Britanie 1.976 de mitraliere, 108 puşti–mitraliere şi 28 de piese de artilerie.
Procesului de instruire al militarilor români cu noile tipuri de arme s-a efectuat rapid, sub presiunea timpului, deoarece, odată cu venirea primăverii, era de presupus că trupele austro-germane vor relua ofensiva. Un exemplu în acest sens îl constituie introducerea puştii-mitralieră în dotarea unităţilor de infanterie. Acest proces a fost perfectat printr-o adresă, din 22 februarie/7 martie 1917, a generalului Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România către generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General, prin care se anunţa apropiata sosire în România a unui prim lot de 500 de puşti-mitraliere franceze, model Chauchat 1915, numite astfel după ofiţerul francez care a prezidat comisia care a decis adoptarea acestei arme de către armata franceză.
Dotată cu un încărcător semicircular cu 20 de cartuşe, putea atinge o cadenţă de 350-400 de lovituri pe minut, cu o bătaie de 250 de metri. Fiabilitatea armei era destul de mediocră în comparaţie cu puştile-mitraliere germane sau englezeşti, acest lucru datorându-se poate şi faptului că firma producătoare, înainte de război, era profilată pe fabricarea bicicletelor!
Lotul sosit în România era însoţit de patru militari francezi cu rol de instructori, conduşi de locotenentul Felix Boyet. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea, într-o primă fază, în perioada 5 mai-31 iulie 1917, în şcoala de instrucţie înfiinţată în localitatea Sodomeni, lîngă Paşcani, unde se efectuau cursuri de instruire cu o durată de 15 zile. Această şcoală funcţiona în cadrul Secţie Operaţii a Marelui Cartier General (M.C.G.). Primele trei serii trebuiau să pregătească instructori pentru şcolile divizionare. După formarea acestora, iniţierea în folosirea puştii-mitralieră se făcea la şcolile din cadrul diviziilor şi regimentelor, şcoala centrală organizând doar cursuri de perfecţionare în domeniu, cu o durată de trei zile pentru comandanţii de regimente, batalioane şi companii. Un detaliu interesant: militarii stângaci erau excluşi de la întrebuinţarea acestei arme.
O mărturie privind zelul militarilor români de a deprinde mânuirea acestei arme o avem de la generalul Constantin Dragu. Un căpitan francez, instructor la şcoala de pe lângă Divizia 13 infanterie, fiind întrebat cît timp este necesar pentru un ciclu de instrucţie, a răspuns că minim 20 de zile deşi, oficial, se acordaseră 15 zile. După numai 10 zile, ofiţerul francez le-a spus, cu mare bucurie, camarazilor români:„Misiunea mea este îndeplinită, soldaţii dumneavoastră se aseamănă de minune cu ai noştri şi sunt mai îndrăciţi poate în a prinde instrucţia”.
Problemele rezultate din utilizarea puştii-mitralieră în timpul bătăliilor din vara anului 1917 sunt prezentate în Ordinul Circular al M.C.G din 18/31 august 1917 în care este semnalată pierderea, în timpul luptelor, a 387 de astfel de arme. Se opina că numărul mare de pierderi se datora în parte neglijenţei, precum şi faptului că nu soldaţii nu înţeleseseră înţeles îndeajuns utilizarea puştii-mitralieră: „Într-adevăr puşca-mitralieră pare a fi considerată mai mult ca o armă individuală pe care cel ce o poartă se crede îndreptăţit să o arunce în toiul luptei, ţinând seamă numai de comoditatea lui personală şi nu ca o armă a unităţii, folositoare tuturor şi, prin urmare, de care toţi la rigoare trebuiau să răspundă şi să se îngrijească […]. Se va atrage în special atenţia asupra faptului că puşca - mitralieră este în realitate arma companiei căreia îi este afectată şi nu a individului ce o poartă şi că, prin urmare, toţi sunt datori să o salveze la ocazie, aşa cum servanţii unui tun sau ai unei mitraliere sunt obligaţi să salveze piesele pe care le deservesc. Este inadmisibil ca dispariţia unui puşcaş-mitralior să atragă după sine neîntrebuinţarea armei sale. Orice armă al cărei puşcaş-mitralior fost scos din luptă va fi deîndată ridicată şi utilizată din nou. Portul puştii-mitraliere trebuie să fie râvnit de oameni şi considerat o onoare”.
Pe de altă parte, un referat al Secţiei Operaţii din cadrul M.C.G,din septembrie 1917 menţiona faptul că personalul instruit în mânuirea puştii- mitraliere „a dispărut în lupte sau s-a redus cu desăvârşire”, astfel că se impunea reluarea activităţii Şcolii centrale de la Sodomeni prin instruirea urgentă a două serii de militari.
La 17/30 octombrie 1917 Felix Boyet, avansat între timp căpitan, se adresează maiorului Andrievici, şeful Biroului Operaţii din cadrul secţiei omonime a M.C.G. propunându-i ca Şcoala centrală de puşcaşi mitraliori să preia şi instrucţia ofiţerilor şi subofiţerilor la nivel de regiment, întrucât centrele de instrucţie divizionare nu funcţionau satisfăcător.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, la 27 decembrie 1917/9 ianuarie 1918, şeful Biroului Operaţii din M.C.G. propunea decorarea căpitanului Felix Boyet cu ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.
Şcoala centrală de puşcaşi-mitraliori a funcţionat până la 1 aprilie 1918, fiind desfiinţată în urma măsurilor de demobilizare a armatei române stabilite prin tratatul de pace pe care România a fost nevoită să-l încheie cu Puterile Centrale la 24 aprilie /7mai 1918, în urma ieşirii din război a Rusiei.

Asimilarea în scurt timp de către militarii români a noilor tipuri de arme care le-au parvenit în prima jumătate a anului 1917 a demonstrat capacitatea organismului militar românesc de adaptare la cerinţele epocii, calitate pe care o vedem şi astăzi când armata română trebuie, încă o dată, să se sincronizeze cu cele mai moderne armate ale lumii.

Lucian DRĂGHICI

Armata romana si rascoala din 1907. Documente

După lupte seculare... a apărut minunea, cea de-a doua apariţie din colecţia revistei „Document” (deşi această „menţiune” nu mai apare pe coperta acestui volum).

Lucrarea este de fapt o colecţie de documente, în mare parte (dacă nu toate) inedite, care tratează acest subiect de „nişă”: acţiunile armatei române în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907.

Ediţia a fost îngrijită de maior dr. Florin ŞPERLEA, Lucian DRĂGHICI şi Manuel STĂNESCU iar „culegerea computerizată” a fost realizată de Nicolae N. CIOBANU, Mirela CONSTANDA şi Eleonora DIMA.

Operaţiunile editoriale au fost realizate la Editura Militară iar tiparul a fost executat la C.T.E.A.

• Pentru moment lucrarea nu poate fi cumpărată. Tirajul este oricum mic. Voi reveni cu detalii, dacă este cazul, ulterior.

Modalităţi de schimbare a regimurilor politice in Europa Centrala si de Sud-Est (1989). Cazul romanesc

Într-o lucrare dedicată prăbuşirii regimurilor politice comuniste din Europa de Est, în 1989(1), Adrian Pop identifică şase traiecte diferite de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă:
• Tranziţia prin negociere (Polonia şi Ungaria)
• Tranziţia prin capitulare (Germania răsăriteană şi Cehoslovacia)
• Tranziţia prin lovitură de stat şi liberalizare (Bulgaria)
• Tranziţia prin revoltă populară şi lovitură de stat (România)
• Tranziţia prin liberalizare şi colaps (Albania)
• Tranziţia prin liberalizare şi implozie (URSS şi Iugoslavia)
România, aşa cum se poate vedea, face o figură aparte, fiind singura ţară est-europeană în care sfârşitul vechiului regim şi tranziţia spre o nouă societate s-au produs prin violenţă.
Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor central şi est-europene care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Cum s-ar putea explica acest lucru?

Înainte de toate, este de remarcat faptul că, în România, nici moartea lui Stalin şi nici revelaţiile Congresului al XX-lea al PCUS nu au avut urmări semnificative. România nu a cunoscut frământări importante, precum cele ale muncitorilor germani, în 1953, şi nici un „moment 1956” de tipul celui din Ungaria sau Polonia. Nu numai că Gheorghiu-Dej a avut abilitatea de a stopa în faşă orice tentative de extindere a revoltelor, în 1956, în Transilvania şi Banat mai ales, dar i-a oferit lui Hruşciov un sprijin determinant în capturarea şi predarea liderului revoluţiei maghiare, Imre Nagy, al cărui sfârşit este bine cunoscut. În plus, a reuşit performanţa de a prezenta o răfuială politică la cel mai înalt nivel în Partidul Comunist Român – înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu, în 1952, înainte chiar de moartea lui Stalin(!), dar şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954 – drept o mişcare avant la lettre, care se plasa însă excelent în siajul destalinizării anunţate de Hruşciov, afirmând că nu există persoane de reabilitat în Partidul Comunist, problema cultului personalităţii fiind una închisă, cu toate încercările lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi de a prelua inţiativa, încurajaţi de schimbările petrecute la Moscova.
Când Nicolae Ceauşescu preia conducerea Partidului Comunist, în 1965, România făcuse eforturi importante pe linia distanţării de URSS, punctul culminant al acestui proces fiind Declaraţia din aprilie 1964. Momentul august 1968, unul dramatic pentru Cehoslovacia, îi prilejuieşte lui Nicolae Ceauşescu o nesperată posibilitate de relegitimare şi îi aduce un imens capital politic, în contextul noului curs impus de Partidul Comunist Român în ansamblul relaţiilor stabilite în lagărul sovietic. El apărea atunci, inclusiv celor eliberaţi din puşcăriile comuniste ale anilor ’50, un lider perfect dezirabil, în timp ce sprijinul nedisimulat al multor intelectuali, care au acceptat să intre în P.C.R., a lărgit considerabil baza regimului politic. Un distins intelectual spunea că „a fi fost împotriva lui Ceauşescu, în 1968, însemna să fii împotriva României!”
Noul lider comunist român, cel care părea că va purcede pe calea unui comunism naţional de tipul celui inovat de conducerea iugoslavă în anii schismei ivite între Tito şi Stalin, a trecut, treptat, de la un comunism naţional, cu vădite tente de liberalizare şi relaxare ideologică, la un comunism de tip neostalinist, care s-a opus constant oricărei liberalizări, reconfigurând o atmosferă de cazarmă.
Când, în anii ’80, ar fi putut fi întrunite condiţiile unor schimbări semnificative, anchilozarea regimului era una mult prea avansată. Oamenii de încredere ai familiei Ceauşescu erau deja plasaţi în poziţiile-cheie, oameni cu o coloană vertebrală extrem de elastică (2), Securitatea era atotputernică (nu atât prin numărul angajaţilor, ci prin capacitatea acesteia de a coopta un număr semnificativ de informatori, cu un sistem de supraveghere încrucişată, şi „sprijinitori” cu contract, inclusiv cu beneficii financiare, burse sau ieşiri în străinătate!(3)).
Intelectualitatea a avut şi ea un rol important în acest proces. Ea ar fi trebuit să fie un adevărat far călăuzitor într-un eventual proces de examinare critică a „raiului” comunist, îndelung promis, dar ea era mult mai preocupată de a obţine propriile privilegii, de a publica, fie şi acceptând, pe alocuri, foarfecele cenzurii, în speranţa tipăririi cărţilor la editurile oficiale şi încasării sumelor, nu mici, care le-ar fi revenit din drepturile de autor. Aşa s-ar putea explica totala inapetenţă a scriitorilor români pentru samizdat, inexistenţa unei autentice Carte 77 în România, singurul ei reprezentant serios, Paul Goma, fiind ostracizat şi lăsat singur în demersurile şi protestele sale. Poate una dintre cele mai elocvente mărturii este stenograma întâlnirii de la Neptun, în iulie 1978, dintre Nicolae Ceauşescu şi unii membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor.
Puţini au fost scriitorii care, după 1989, au reuşit să scoată din sertarele secrete prozele ascunse, chipurile, cu grijă, dar unii, conştiinţe ale anticomunismului de astăzi, îi cereau spăşiţi, lui Nicolae Ceauşescu, să le fie acordată „şansa de a se reabilita”, punându-şi cenuşă în cap pentru „lipsa de vigilenţă” dovedită. Alţii îşi vedeau liniştiţi de bursele obţinute în străinătate. M-am întrebat, întotdeauna, cum ar fi sunat, oare, eventualele memorii ale unor Vaclav Havel sau Adam Michnik, adresate liderilor comunişti din Cehoslovacia şi Polonia, presupunând că ele ar fi putut fi scrise în termenii amintiţi.
Când are loc, la Bucureşti, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, între 20 şi 24 noiembrie 1989, majoritatea liderilor politici comunişti cu vechi state fuseseră deja înlocuiţi din funcţii, prin deciziile forurilor de conducere ale partidelor. Janos Kadar îi lasă locul, în mai 1988, lui Karoly Grosz, dar în octombrie 1989 regimul comunist din Ungaria este în colaps, ca şi partidul unic care îl patrona. La 18 octombrie 1989, Erich Honecker, mai degrabă nevoit de vocea străzii, predă ştafeta mai tânărului Egon Krenz, iar Todor Jivkov, cel mai longeviv lider comunist din ţările est-europene (aflat în funcţie din 1954!) este şi el înlocuit, prin decizia unei plenare lărgite a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, cu Peter Mladenov.
La încheierea Congresului al XIV-lea, Ceauşescu era de neclintit. Îşi păstra poziţia, iar schimbările, aşteptate, întârziau să apară. Acesta a fost, în opinia mea, unul din semnalele necesare pentru coagularea intereselor diferite în vederea înlăturării regimului patronat de Nicolae Ceauşescu. Chiar în condiţiile de criză, în 17 decembrie 1989, când Ceauşescu joacă, abil, rolul celui pregătit să predea puterea, în Comitetul Politic Executiv nu există nici măcar o singură voce curajoasă care să-i ceară să se retragă. Doar Manea Mănescu avea să dea măsura degringoladei regimului şi a decăderii umane, la 22 decembrie 1989, sărutând mâna dictatorului, înainte ca acesta să se urce în elicopterul care îl va purta, de fapt, spre propria-i execuţie.
Astfel, o abilă acţiune a unui eşalon doi al Partidului şi al Securităţii, a serviciilor secrete străine, o contrapunere a armatei – trimisă în stradă şi incapabilă să acţioneze în circumstanţele în care o silea regimul să acţioneze – celorlalte componente ale sistemului naţional de apărare, pe fondul unei revolte populare autentice, precum şi incapacitatea liderilor regimului politic comunist de a mai acţiona coerent în condiţii de criză profundă a sistemului au condus la haosul şi soluţia violentă din acele zile fierbinţi ale lui decembrie 1989.
România şi-a avut nu numai unicitatea propriei soluţii de ieşire din comunism, dar şi un parcurs inedit al tranziţiei de la comunism la democraţie şi economie de piaţă pentru că a înţeles mult prea târziu relele organice, ca să folosesc o expresie consacrată de Gheorghe Tătărescu, ale regimului comunist pe care îl abandonase în haos şi sânge.
Din nefericire, mă tem că nu le-a înţeles nici astăzi. Desigur, acceptând ipoteza că a făcut toate eforturile în acest sens.

Florin ŞPERLEA

NOTE
1. Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 375.
2. Sunt de semnalat, de pildă, mărturiile generalului Constantin Olteanu, în perioada în care acesta a ocupat funcţia de primar general al Capitalei (Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor. Însemnările unui primar general, Bucureşti, Editura Aldo 2004), dar şi acelea ale lui Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR, din 1982 până în decembrie 1989, intitulate Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, (Bucureşti, Editura Albatros, 2000). Ambele surse sunt semnificative pentru ilustrarea incapacităţii unora dintre cei aflaţi în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia de a spune adevăruri care ar fi putut să-i coste înlăturarea din funcţiile pe care le deţineau. Aceştia au ales, fireşte, să-şi păstreze posturile.
3. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a făcut publice, recent, mărturii elocvente privindu-i pe academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici şi mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. Vezi: http://www.cnsas.ro/ofiteri_colaboratori/colaboratori/colab10.pdf .În cazul primului, este vorba de sume importante de bani primite şi sprijinirea unor călătorii în străinătate cu scopuri precise în beneficiul intereselor Securităţii.