Una dintre recomandările Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în „Raportul final” întocmit în anul 2006, era aceea de a fi realizat un manual „despre regimul comunist, în care subiectul represiunii să ocupe un loc important, care să fie predat în învăţământul mediu”. Aceeaşi teză, dinainte stabilită pentru viitorul manual, se regăsea, de asemenea, în solicitarea revizuirii manualelor şcolare şi în stabilirea necesităţii de a introduce, în programele de învăţământ, a unui „curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste”.
Este ceea ce, doi ani mai târziu, a reuşit să realizeze un colectiv de specialişti (Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa şi Sorin Andreescu, înşiruiţi, aici, în ordinea impusă pe coperta şi pagina de titlu ale manualului), sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), prin publicarea şi introducerea în programa de învăţământ a unui manual intitulat „O istorie a comunismului din România” (Editura Polirom, 2008), care va reprezenta suportul didactic pentru profesorii ce vor alege să predea cursul opţional cu acelaşi titlu elevilor din clasele a XI-a şi a XII-a.
Nu discut, aici, utilitatea manualului – de care, presupun, nu se îndoieşte nimeni! – dar nu pot să nu observ că acesta apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, în vreme ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, continuă să fie greu accesibile. De asemenea, constat că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Însă liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Potrivit detaliilor furnizate de înşişi autorii manualului, într-un interviu realizat de Armand Goşu pentru revista „22” (nr. 967, 16-21 septembrie 2008), este posibil ca, din anul 2009, aproximativ 100 de profesori să opteze pentru acest curs, deocamdată fiind instruiţi de specialiştii IICCR numai 30. În România sunt însă peste 11.000 de profesori de istorie şi cei de la IICCR recunosc că este practic imposibil să-şi asume rolul de a forma aceşti dascăli într-un interval de timp atât de scurt. Însă mă tem că „ghizii” autorizaţi ai elevilor, profesorii, vor fi, cu toate eforturile de instruire depuse de IICCR, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am cumpărat plin de optimism manualul, câştigat, într-o mare măsură, şi de aprecierile elogioase din presă, care au însoţit lansarea acestuia.
Am fost interesat de felul în care a fost reflectată instaurarea regimului comunist în România şi m-am oprit, pentru început, asupra capitolului al 2-lea, intitulat „Preluarea puterii (1944-1947)”. Dacă voi susţine că am fost cuprins, după citirea acestuia, de o cruntă dezamăgire şi de o amarnică deziluzie, mă veţi înţelege, sper, că fac loc aici doar unor eufemisme.
Fiindcă ce poate fi mai grav, într-un manual de liceu, decât greşelile inadmisibile care îi induc în eroare pe elevi, siliţi, astfel, să reproducă informaţii false? În subcapitolul „2.3. Regimul politic”, Andrei Muraru consideră, discutând despre încercarea de a introduce în guvernul Petru Groza, în urma „grevei regale”, a unor reprezentanţi ai partidelor istorice, PNŢ şi PNL, că celebra Conferinţă de la Ialta a avut loc în februarie 1946 (!), fiind ulterioară, potrivit autorului, conferinţei miniştrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii de la Moscova, din decembrie 1945, şi, mai mult, socotind-o „responsabilă” de remanierea guvernului Groza! (p. 33). Elevul va fi complet bulversat, citind această lecţie, după ce, la început, va fi aflat că, „în 1945” (e chiar aşa de greu să oferim o dată precisă?), Vâşinski i-ar fi spus regelui Mihai „Ialta sunt eu!”. De asemenea, autorul crede că, în România, a avut loc, în anii 1945-1947, „o lentă lovitură de stat” (este, probabil, o nouă şi interesantă concepţie asupra ideii de lovitură de stat, când, în fapt, impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, poate fi socotită o lovitură de stat!, p. 33) şi că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu, „lideri comunişti marcanţi”, au fost cooptaţi în guvernul Petru Groza, cei doi fiind prezenţi însă şi în cabinetul anterior, al generalului Rădescu, primul în calitate de ministru al Justiţiei (Pătrăşcanu a ocupat acest post, de altfel, îndată după 23 august 1944!) şi cel de al doilea ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Tot Andrei Muraru consideră că Acordul de procentaj a avut loc la Moscova, în octombrie 1945 (nu în 1944, aşa cum ar fi fost corect!, p. 25), fiind o înţelegere între „anglo-americani” (!), în timp ce noi ştiam că este o înţelegere între Stalin şi Churchill (şi face trimitere, pentru elevi, la memoriile lui Cordel Hull, în
Sursa 16, în locul memoriilor lui Churchill, aşa cum ar fi fost firesc!), scrie incorect când „Democrat”, când „Democratic”, referindu-se la Blocul Naţional
Democratic şi Frontul Naţional
Democrat (inversând, de fapt, ultimii doi termeni), dar cel mai grav mi se pare a fi faptul că autorul se contrazice pe el însuşi atunci când consideră, pe de o parte, cu o naturaleţe care te îngheaţă, că actul de la 23 august 1944 „a marcat şi începutul instaurării dictaturii comuniste” (ceea ce arată, în consecinţă, că însuşi regele ar fi fost la originea instaurării acesteia!, p. 24), iar, pe de altă parte, câteva pagini mai încolo, în cuprinsul aceleiaşi lecţii, că „România a redevenit, la 23 august 1944, o ţară democratică”! (p. 29) Nu ar fi bine să vă hotărâţi, măcar de dragul elevilor, d-le Muraru? În fine, tot în aceeaşi lecţie, se consideră că „timp de peste patru decenii” 23 august a fost Ziua Naţională a României, fiind sărbătorită ca „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antimperialistă” (p. 24), ceea ce este fals. Pentru a afla avatarurile acestei sărbători şi diversele denumiri sub care a fost celebrată în timpul regimului comunist, îi recomand d-lui Muraru lucrarea acad. Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial (1939-1945) ”, pe care, de altfel, o utilizează la surse, citând-o, dar necitind-o.
Dar sunt, din nefericire, multe alte greşeli, interpretări eronate, ocultări ale adevărului istoric şi confuzii: liderii bolşevici nu le-au impus
numai socialiştilor români acceptarea celor 21 de condiţii pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă, ci tuturor partidelor socialiste, care, astfel, deveneau,
toate, secţii ale Cominternului (p. 17); bombardamentele asupra României, până în august 1944, nu sunt
doar americane, ci anglo-americane (p. 29); nu se suflă o vorbă despre faptul că Parlamentul ales prin fraudă, în noiembrie 1946, a fost deschis de regele Mihai I (elevii au dreptul să ştie acest lucru, indiferent de motivele care l-au determinat pe monarh să procedeze astfel!, p. 33); numele unui bine cunoscut istoric, Ioan Scurtu, apare, în câteva surse, „Ion” Scurtu (p. 85); este oferit, ca sursă electronică, în repetate rânduri, un site care nu există, www.wikipedia.ro (deşi Mihai Stamatescu, unul dintre autori, e foarte încântat, în interviul din revista „22”, că îi trimite „pe copii” la „diverse site-uri”), în condiţiile în care chiar şi indicarea corectă a sursei – enciclopedia electronică Wikipedia, cu varianta sa în limba română – este discutabilă!;
site-urile
www.romanialibera.ro şi
www.itcnet.ro/history aparţin unor publicaţii (cotidianul „România liberă” şi revista „Magazin istoric”) care, aşa cum sunt prezentate, nu-l conduc pe elev către informaţiile utilizate ca sursă istorică, fiind o nefericită ilustrare mai degrabă a felului în care nu trebuie citată o sursă electronică (p. 143); acelaşi lucru în cazul site-urilor ziarelor „Jurnalul naţional” şi „Adevărul” (p. 146), autorul/autorii afirmaţiilor şi locul în care pot fi găsite citatele selectate fiind greu de identificat; o ilustraţie care îi înfăţişează pe liderii militari ai Tratatului de la Varşovia oferă, ca legendă, fără a indica data, ideea unei reuniuni a acestora, când, de fapt, este vorba de participarea lor la manevrele militare din martie 1981 (p. 141); aşa-zisele instituţii represive sunt plasate într-o singură lecţie (pp. 58-60), fără necesarele diferenţieri, de la o perioadă la alta, în cadrul aceluiaşi regim politic (cu excepţia Securităţii); se apreciază că Virgil Trofin, Constantin Pârvulescu, Ion Iliescu şi Cornel Burtică pot fi aşezaţi alături, fiind „maziliţi” şi „retrogradaţi în urma încercărilor de a lua atitudine, în interiorul PCR”, ceea ce este incorect, din punctul meu de vedere, dacă ne gândim la atitudinea tranşantă a lui Constantin Pârvulescu, în 1979, când Nicolae Ceauşescu este contestat de acesta în plin Congres al XII-lea al PCR, ştiindu-se că nimeni nu a mai dat dovadă de o asemenea îndrăzneală în areopagul comunist!; în loc să fie utilizate, la surse istorice, şi fragmente din discursul lui Pârvulescu, elevii primesc doar o mostră din înţelepciunea
post-factum a lui Cornel Burtică, încredinţată Rodicăi Chelaru!; în schimb, spre meritul autorilor, Paul Goma, unul dintre puţinii disidenţi români autentici, beneficiază de un amplu studiu de caz (pp. 158-159); în egală măsură, profesorilor le va fi greu, cred, să le explice elevilor disidenţa românească în anii ’70 şi ’80 , dacă în lecţia dedicată „spaţiului public” se scrie, cât se poate de limpede, că „reperele morale şi modelele au fost puţine în spaţiul public românesc în această perioadă”, „cele câteva repere culturale, etice şi estetice” fiind oferite, „în spaţiul privat al locuinţei”,
doar de postul de radio „Europa liberă”! (p.132-133); multe dintre sursele indicate nu au nicio relevanţă pentru temele discutate şi sunt preferate citate din lucrări de interpretare (mai mult sau mai puţin acceptate sau... acceptabile!) în locul surselor documentare, care s-ar fi putut dovedi mult mai utile profesorilor şi elevilor în demersul didactic („La fel îl citim [azi] şi pe Miron Costin”, spune Mihai Stamatescu, în acelaşi interviu din revista „22”, uitând că Nicoleta Ionescu-Gură sau Cristina Liana Olteanu, de pildă, nu se încadrează, cu producţiile lor, în categoria „surselor istorice” amintite). La pagina 71, înaintea
sursei 12 – un paragraf din cartea lui Horia-Roman Patapievici, „Omul recent” – li se cere elevilor să explice „raţiunea economică şi juridică pentru care comunismul este considerat rău”. Lăsând la o parte faptul că li oferă elevilor,
ab initio, o concluzie-teză („comunismul este rău”), aceştia vor avea surprinderea să constate că Patapievici (care apare, aici, drept Roman-Patapievici!), utilizând un citat dintr-un alt autor, economistul Walter E. Williams, nu discută nicăieri... comunismul, ci „socialismul”, care e, fireşte, „rău”, „boala socialistă” sau problema „elitei socialiste” şi a statului; de asemenea, la pagina 179 este oferit un paragraf dintr-o lucrare colectivă, fără a fi indicat autorul; lecţia referitoare la minorităţile naţionale nu oferă nicio ilustraţie pentru maghiari, deşi este cea mai importantă minoritate din România, iar rromii sunt prezentaţi printr-un „studiu de caz” care se întinde pe nu mai puţin de trei pagini, într-un „regal” de corectitudine politică!
În interviul la care m-am referit de mai multe ori în cuprinsul acestui articol, publicat de revista „22”, Dorin Dobrincu – după ce îşi exprimă speranţa că, fiind vorba de un „proiect pilot”, se va ţine seama de observaţiile specialiştilor, dacă aceştia vor oferi „opinii închegate” şi „argumente” – afirmă că, „pe ansamblu, nu vom avea chestiuni esenţiale de schimbat” în manualul de istorie a comunismului din România. Ar fi fost de preferat să fie aşa!
Mă tem însă că vor fi „chestiuni esenţiale” de schimbat! Şi încă repede, înainte de a apuca să intre pe mâna elevilor actuala ediţie tipărită!
Florin ŞPERLEA
Urcarea pe tronul de la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza încheie un proces complex, care se întinde pe durata a trei ani, între încheierea Războiului Crimeii (1853-1856), ce marca înfrângerea Rusiei şi diminuarea considerabilă a rolului jucat de Imperiul ţarist în destinul Principatelor, şi actul de voinţă al românilor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, care, eludând cu înţelepciune şi în deplină unitate opoziţia Marilor puteri, au consfinţit, în pofida prevederilor restrictive ale Convenţiei de la Paris, unirea de facto a Principatelor prin alegerea unui singur domnitor la Iaşi şi la Bucureşti.
Postări
