Modalităţi de schimbare a regimurilor politice in Europa Centrala si de Sud-Est (1989). Cazul romanesc

Într-o lucrare dedicată prăbuşirii regimurilor politice comuniste din Europa de Est, în 1989(1), Adrian Pop identifică şase traiecte diferite de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă:
• Tranziţia prin negociere (Polonia şi Ungaria)
• Tranziţia prin capitulare (Germania răsăriteană şi Cehoslovacia)
• Tranziţia prin lovitură de stat şi liberalizare (Bulgaria)
• Tranziţia prin revoltă populară şi lovitură de stat (România)
• Tranziţia prin liberalizare şi colaps (Albania)
• Tranziţia prin liberalizare şi implozie (URSS şi Iugoslavia)
România, aşa cum se poate vedea, face o figură aparte, fiind singura ţară est-europeană în care sfârşitul vechiului regim şi tranziţia spre o nouă societate s-au produs prin violenţă.
Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor central şi est-europene care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Cum s-ar putea explica acest lucru?

Înainte de toate, este de remarcat faptul că, în România, nici moartea lui Stalin şi nici revelaţiile Congresului al XX-lea al PCUS nu au avut urmări semnificative. România nu a cunoscut frământări importante, precum cele ale muncitorilor germani, în 1953, şi nici un „moment 1956” de tipul celui din Ungaria sau Polonia. Nu numai că Gheorghiu-Dej a avut abilitatea de a stopa în faşă orice tentative de extindere a revoltelor, în 1956, în Transilvania şi Banat mai ales, dar i-a oferit lui Hruşciov un sprijin determinant în capturarea şi predarea liderului revoluţiei maghiare, Imre Nagy, al cărui sfârşit este bine cunoscut. În plus, a reuşit performanţa de a prezenta o răfuială politică la cel mai înalt nivel în Partidul Comunist Român – înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu, în 1952, înainte chiar de moartea lui Stalin(!), dar şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954 – drept o mişcare avant la lettre, care se plasa însă excelent în siajul destalinizării anunţate de Hruşciov, afirmând că nu există persoane de reabilitat în Partidul Comunist, problema cultului personalităţii fiind una închisă, cu toate încercările lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi de a prelua inţiativa, încurajaţi de schimbările petrecute la Moscova.
Când Nicolae Ceauşescu preia conducerea Partidului Comunist, în 1965, România făcuse eforturi importante pe linia distanţării de URSS, punctul culminant al acestui proces fiind Declaraţia din aprilie 1964. Momentul august 1968, unul dramatic pentru Cehoslovacia, îi prilejuieşte lui Nicolae Ceauşescu o nesperată posibilitate de relegitimare şi îi aduce un imens capital politic, în contextul noului curs impus de Partidul Comunist Român în ansamblul relaţiilor stabilite în lagărul sovietic. El apărea atunci, inclusiv celor eliberaţi din puşcăriile comuniste ale anilor ’50, un lider perfect dezirabil, în timp ce sprijinul nedisimulat al multor intelectuali, care au acceptat să intre în P.C.R., a lărgit considerabil baza regimului politic. Un distins intelectual spunea că „a fi fost împotriva lui Ceauşescu, în 1968, însemna să fii împotriva României!”
Noul lider comunist român, cel care părea că va purcede pe calea unui comunism naţional de tipul celui inovat de conducerea iugoslavă în anii schismei ivite între Tito şi Stalin, a trecut, treptat, de la un comunism naţional, cu vădite tente de liberalizare şi relaxare ideologică, la un comunism de tip neostalinist, care s-a opus constant oricărei liberalizări, reconfigurând o atmosferă de cazarmă.
Când, în anii ’80, ar fi putut fi întrunite condiţiile unor schimbări semnificative, anchilozarea regimului era una mult prea avansată. Oamenii de încredere ai familiei Ceauşescu erau deja plasaţi în poziţiile-cheie, oameni cu o coloană vertebrală extrem de elastică (2), Securitatea era atotputernică (nu atât prin numărul angajaţilor, ci prin capacitatea acesteia de a coopta un număr semnificativ de informatori, cu un sistem de supraveghere încrucişată, şi „sprijinitori” cu contract, inclusiv cu beneficii financiare, burse sau ieşiri în străinătate!(3)).
Intelectualitatea a avut şi ea un rol important în acest proces. Ea ar fi trebuit să fie un adevărat far călăuzitor într-un eventual proces de examinare critică a „raiului” comunist, îndelung promis, dar ea era mult mai preocupată de a obţine propriile privilegii, de a publica, fie şi acceptând, pe alocuri, foarfecele cenzurii, în speranţa tipăririi cărţilor la editurile oficiale şi încasării sumelor, nu mici, care le-ar fi revenit din drepturile de autor. Aşa s-ar putea explica totala inapetenţă a scriitorilor români pentru samizdat, inexistenţa unei autentice Carte 77 în România, singurul ei reprezentant serios, Paul Goma, fiind ostracizat şi lăsat singur în demersurile şi protestele sale. Poate una dintre cele mai elocvente mărturii este stenograma întâlnirii de la Neptun, în iulie 1978, dintre Nicolae Ceauşescu şi unii membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor.
Puţini au fost scriitorii care, după 1989, au reuşit să scoată din sertarele secrete prozele ascunse, chipurile, cu grijă, dar unii, conştiinţe ale anticomunismului de astăzi, îi cereau spăşiţi, lui Nicolae Ceauşescu, să le fie acordată „şansa de a se reabilita”, punându-şi cenuşă în cap pentru „lipsa de vigilenţă” dovedită. Alţii îşi vedeau liniştiţi de bursele obţinute în străinătate. M-am întrebat, întotdeauna, cum ar fi sunat, oare, eventualele memorii ale unor Vaclav Havel sau Adam Michnik, adresate liderilor comunişti din Cehoslovacia şi Polonia, presupunând că ele ar fi putut fi scrise în termenii amintiţi.
Când are loc, la Bucureşti, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, între 20 şi 24 noiembrie 1989, majoritatea liderilor politici comunişti cu vechi state fuseseră deja înlocuiţi din funcţii, prin deciziile forurilor de conducere ale partidelor. Janos Kadar îi lasă locul, în mai 1988, lui Karoly Grosz, dar în octombrie 1989 regimul comunist din Ungaria este în colaps, ca şi partidul unic care îl patrona. La 18 octombrie 1989, Erich Honecker, mai degrabă nevoit de vocea străzii, predă ştafeta mai tânărului Egon Krenz, iar Todor Jivkov, cel mai longeviv lider comunist din ţările est-europene (aflat în funcţie din 1954!) este şi el înlocuit, prin decizia unei plenare lărgite a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, cu Peter Mladenov.
La încheierea Congresului al XIV-lea, Ceauşescu era de neclintit. Îşi păstra poziţia, iar schimbările, aşteptate, întârziau să apară. Acesta a fost, în opinia mea, unul din semnalele necesare pentru coagularea intereselor diferite în vederea înlăturării regimului patronat de Nicolae Ceauşescu. Chiar în condiţiile de criză, în 17 decembrie 1989, când Ceauşescu joacă, abil, rolul celui pregătit să predea puterea, în Comitetul Politic Executiv nu există nici măcar o singură voce curajoasă care să-i ceară să se retragă. Doar Manea Mănescu avea să dea măsura degringoladei regimului şi a decăderii umane, la 22 decembrie 1989, sărutând mâna dictatorului, înainte ca acesta să se urce în elicopterul care îl va purta, de fapt, spre propria-i execuţie.
Astfel, o abilă acţiune a unui eşalon doi al Partidului şi al Securităţii, a serviciilor secrete străine, o contrapunere a armatei – trimisă în stradă şi incapabilă să acţioneze în circumstanţele în care o silea regimul să acţioneze – celorlalte componente ale sistemului naţional de apărare, pe fondul unei revolte populare autentice, precum şi incapacitatea liderilor regimului politic comunist de a mai acţiona coerent în condiţii de criză profundă a sistemului au condus la haosul şi soluţia violentă din acele zile fierbinţi ale lui decembrie 1989.
România şi-a avut nu numai unicitatea propriei soluţii de ieşire din comunism, dar şi un parcurs inedit al tranziţiei de la comunism la democraţie şi economie de piaţă pentru că a înţeles mult prea târziu relele organice, ca să folosesc o expresie consacrată de Gheorghe Tătărescu, ale regimului comunist pe care îl abandonase în haos şi sânge.
Din nefericire, mă tem că nu le-a înţeles nici astăzi. Desigur, acceptând ipoteza că a făcut toate eforturile în acest sens.

Florin ŞPERLEA

NOTE
1. Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 375.
2. Sunt de semnalat, de pildă, mărturiile generalului Constantin Olteanu, în perioada în care acesta a ocupat funcţia de primar general al Capitalei (Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor. Însemnările unui primar general, Bucureşti, Editura Aldo 2004), dar şi acelea ale lui Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR, din 1982 până în decembrie 1989, intitulate Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, (Bucureşti, Editura Albatros, 2000). Ambele surse sunt semnificative pentru ilustrarea incapacităţii unora dintre cei aflaţi în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia de a spune adevăruri care ar fi putut să-i coste înlăturarea din funcţiile pe care le deţineau. Aceştia au ales, fireşte, să-şi păstreze posturile.

3. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a făcut publice, recent, mărturii elocvente privindu-i pe academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici şi mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. Vezi: http://www.cnsas.ro/ofiteri_colaboratori/colaboratori/colab10.pdf .În cazul primului, este vorba de sume importante de bani primite şi sprijinirea unor călătorii în străinătate cu scopuri precise în beneficiul intereselor Securităţii.

Factorul moral in armata romana intre retorica si realitate

65 de ani de la Bătălia de la Stalingrad

Chiar şi cei mai puţin interesaţi de istorie ştiu că bătălia Stalingradului (septembrie 1942 – februarie 1943) a constituit una dintre cele mai dramatice încleştări ale celui de Al Doilea Război Mondial. Prin resursele umane şi materiale implicate, s-au depăşit toate operaţiile terestre de până atunci. Pierderile totale suferite de germani şi aliaţii lor au fost şi ele fără precedent: în cele 200 de zile şi peste 4.000 de km de front – luându-se în considerare întreaga campanie a anului 1942 – au fost practic distruse cinci armate (Armata 6 germană în totalitate şi în cea mai mare parte Armata 4 tancuri germană, Armata 8 italiană şi Armatele 3 şi 4 române). Totalul pierderilor suferite (morţi, răniţi şi dispăruţi) nu a fost niciodată cunoscut cu certitudine, dar a fost estimat la 1,5 milioane de oameni, 3.500 tancuri şi tunuri de asalt, 12.000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 3.000 de avioane. Aceste pierderi reprezentau mai mult de un sfert din ansamblul forţelor de pe frontul de est. Pierderile suferite de sovietici au fost, de asemenea, considerabile, deşi mai mici decât cele germane. Cifrele sunt cutremurătoare, dar ele nu pot oferi decât o imagine parţială a acestei titanice bătălii.
Dincolo de aspectele operativ-strategice, de controversa legată de „contribuţia” trupelor noastre la înfrângerea trupelor Axei, analiza participării armatei române la luptele din cotul Donului şi stepa Calmucă se impune mai ales din punct de vedere moral. În apropierea Stalingradului au luptat zeci şi zeci de mii de militari români, mulţi dintre ei fiind ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri. Drama lor, sacrificiile făcute atât de departe de ţară, chiar dacă nu s-au soldat cu o victorie, trebuie scoase de sub vălul uitării, sau, mai rău, al indiferenţei şi redate conştiinţei publice, atât cât mai putem vorbi de un asemenea concept în România actuală. Faptele lor de arme, reuşite sau mai puţin reuşite, s-au făcut în numele unui comandament naţional. O asemenea atitudine ar influenţa pozitiv inclusiv percepţia asupra militarilor români aflaţi acum în teatrele de operaţii. Fustel de Coulanges arăta că adevăratul patriotism constă nu atât în dragostea de pământul natal, cât mai ales în respectul şi preţuirea acordată generaţiilor care ne-au precedat.

Cele două documente pe care le supunem atenţiei cititorului – Ordinul de Zi nr. 1 din 29 septembrie 1942 al comandantului Diviziei 14 infanterie, generalul Gheorghe Stavrescu şi raportul generalului Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a, către şeful Marelui Cartier General, generalul Ilie Şteflea – sunt sugestive pentru schimbarea stării de spirit, în decurs de câteva luni, a trupelor române implicate pe frontul de est. Dacă Ordinul de Zi denotă un moral ridicat, datorat victoriilor – în ciuda pierderilor grele suferite în faţa Odessei – din primul an de război, raportul generalului Petre Dumitrescu ne înfăţişează o conducere a armatei preocupată să identifice cauzele înfrângerii şi hotărâtă să aplice măsurile capabile să remedieze disfuncţionalităţile de comandă apărute în timpul ofensivei sovietice din cotul Donului. Cele două documente sunt relevante şi prin prisma carierelor ulterioare a generalilor Gheorghe Stavrescu şi Aurelian Son. Retorica antibolşevică a atârnat greu în „dosarul” generalului Gheorghe Stavrescu (născut la 8 martie 1888 la Brăila – decedat la 10 ianuarie 1951 în penitenciarul Aiud), care a comandat în perioada războiului Divizia 14 infanterie şi Corpul 6 armată, devenind, pentru scurt timp, şi comandant al Armatei a 4-a (1 iunie – 8 septembrie 1945). S-a distins îndeosebi pe frontul din Basarabia şi la Odessa, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a şi „Crucea de Fier” germană clasele a II-a şi I. La 15 ianuarie 1947 a fost arestat, ulterior condamnat la muncă silnică pe viaţă, decedând în penitenciar. Generalul Aurelian Son (născut la 8 mai 1886în comuna Schela, judeţul Mehedinţi – decedat la 17 septembrie 1952 la Ploieşti) a comandat, în perioada războiului, Corpul 11 armată, fiind decorat cu Ordinul „Steaua României” clasele a III-a şi a II-a. Raportul generalului Petre Dumitrescu nu a rămas fără urmări, Aurelian Son fiind destituit şi trecut în rezervă în martie 1943.

Manuel STĂNESCU

*

Divizia 14 Infanterie

Ordin de Zi nr. 1
din 29 septembrie 1942

Ostaşi!
Divizia noastră intră iarăşi în foc!
Cea mai mare parte dintre voi l-aţi trăit şi simţit.
Înainte de prima lovitură de tun şi de a pune baioneta la armă, trebuie să vă vorbesc!
Mă cunoaşteţi cu toţii! O parte dintre voi m-au cunoscut şi în luptă ca pe un comandant a vostru.
Vreau să rămân comandantul vostru şi numai comandant.
Vreau ca nimeni din Divizia mea să nu mă silească să fiu judecător al unor fapte nevrednice!
Vreau ca toţi să luptaţi cu bărbăţie şi să ştiţi pentru ce luptaţi!
Am pornit lupta ca să smulgem din ghearele blestemate ale duşmanului Basarabia şi Bucovina! O ştiţi doar cu toţii!
Divizia noastră, la Prut, în Basarabia, la Nistru şi la Odessa şi-a împlinit o primă datorie.
În vreme ce o parte din camarazii noştri, alături de brava armată germană, au dus lupta şi primejdia tot mai departe de hotarele ţării, noi ne-am întors în ţară ca să ne refacem rândurile şi să punem rânduială în ogoarele şi căminele noastre.
Astăzi, perfect înarmaţi, echipaţi şi pregătiţi, venim cu forţe noi să ducem lupta până la capăt.
Duşmanul a fost alungat din ţară. El este înfrânt, dar nu nimicit.
Dacă nu l-am nimici şi l-am lăsa aici, s-ar putea întoarce cu şi mai mare primejdie contra noastră.
Ce s-ar alege din ţara noastră, nimic nu ne-ar spune mai bine, decât ce-aţi putut vedea cu ochii voştri, în drumul de la hotare şi până aici.
Cocioabe şubrede, îngropate în gunoaie şi împrăştiate în sate, fără biserici şi fără un loc de recreere pentru suflet sau trup; oraşe mohorâte, cu uzine uriaşe, unde trudeau fără odihnă lucrătorii pentru un profit care nu era al lor.
Aceste stepe blestemate, acesta este raiul bolşevic!
În această ţară care a pierdut credinţa, nimeni nu era stăpân pe rodul muncii sale. Truda ţăranului şi a lucrătorului trecea în cazanul satanei, care făurea arme, tunuri şi avioane, fără măsură, ca să robească lumea întreagă.
Iubiţi ostaşi! Acum când cunoaşteţi primejdia şi misiunea noastră, aici, departe de brazda lângă care ne-am lăsat căminul, de la general la soldat, să ne legăm şi să fim vrednici de încrederea pe care ne-a acordat-o Ţara, Regele şi Mareşalul Conducător! Să ducem lupta până la capătul sforţărilor noastre, pentru ca să distrugem pentru totdeauna vrăjmaşul şi să readucem liniştea la căminele noastre.
În atac, fără durere să răsturnăm orice rezistenţă duşmană ieşită în calea noastră!
În apărare, stâncă neclintită, să sfărâmăm orice încercare de a ne clinti din loc! Să aşteptăm în linişte, fără a da înapoi, atacurile vrăjmaşe, cu care de luptă, cu convingerea fermă că nu pot face nimic dacă stăm nemişcaţi lăsându-le să intre în bătaia tunurilor noastre anticar şi a vânătorilor de care!
Nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă!
Numai teama vă poate pierde! Cu cât primejdia este mai mare, cu atât staţi mai neclintiţi la post şi ascultaţi ordinele şefilor voştri!
Fuga din faţa inamicului dă cea mai bună pradă armelor automate ale vrăjmaşului!
Pe pieptul multora dintre voi stau prinse semnele vitejiei române şi germane.
Şoimi aţi fost la Prut, în Basarabia, la Nistru şi Odessa! Şoimi să rămâneţi! Arătaţi şi camarazilor voştri calea vredniciei de ostaş!
Iubiţi ostaşi!
Viaţa are valoare atunci când merită să fie trăită! Sunt dureri mult mai mari decât moartea! Numai un nemernic poate trăi pe preţul umilinţei lui şi pângăririi căminului de către vrăjmaşi! Divizia noastră nu a cunoscut şi nu va cunoaşte asemenea netrebnici!
Să luptăm cu îndârjire! De ce va fi scris să murim, să murim cu cinste!
V-am întors cu cinste de la Odessa!
Cu aceeaşi cinste vă veţi întoarce şi de aici, dacă veţi păstra calmul şi veţi asculta poruncile mele trimise prin şefii voştri.
În ceasul primejdiei voi fi alături de voi. Fiţi siguri pe sprijinul meu!
Înaintea noastră stă izbânda şi cinstea! Înapoi stă ruşinea şi moartea netrebnică!
Înainte, pentru Dumnezeu, pentru Ţară şi Rege, pentru liniştea căminelor noastre!

Comandantul Diviziei a 14-a
General /ss/ Gh. Stavrescu


Sursa: Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, rola II.1.2733, c. 649-651.

*

Armata 3
Stat Major
Secţia 3
Confidenţial personal
Nr. 38.146
1942 decembrie 29
Armata 3
către
Domnul general Şteflea Ilie
Şeful Marelui Cartier General


Am onoarea de a raporta că în bătălia de pe Don (19-25 noiembrie 1942), generalul de corp de armată Son Aurelian, comandantul Corpului 3 Armată, a pierdut, chiar din dimineaţa celei de-a doua zi de bătălie, legătura cu diviziile sale aflate în luptă (diviziile 5 şi 6), încetând prin aceasta de a-şi comanda direct Corpul său de Armată.
În dimineaţa de 20 noiembrie când, din cauza acţiunii carelor de luptă inamice, legăturile telefonice ale Corpului de Armată cu diviziile din subordine au fost rupte, generalul Son s-a găsit în situaţia de a alege între a se duce în mijlocul trupelor sale şi a-şi muta punctul de comandă înapoi. Generalul Son a ales ultima soluţie, deşi avea încă posibilitatea să meargă la trupe.
Pentru a cunoaşte motivele care au dus la această atitudine, am ordonat generalului Son să raporteze care a fost acţiunea sa de comandament asupra marilor unităţi din subordinele sale, între 18 şi 26 noiembrie (Ordinul nr. 300770 din 4 decembrie, anexat în copie)
*.
Din raportul nr. 33 din 10 decembrie (anexat în extras)**, reiese că generalul Son n-a fost deloc preocupat de ideea de a merge în mijlocul trupelor sale, ci de aceea de a merge înapoi pentru a se pune în legătură cu Armata. Aceasta reiese şi mai mult din faptul că, în ziua de 21 noiembrie, când subsemnatul a oferit generalului Son un avion pentru a merge în mijlocul trupelor sale, generalul Son a amânat răspunsul pentru a doua zi, când mi-a comunicat să nu-i mai trimit avionul fiindcă socoteşte de prisos prezenţa lui acolo.
Din cele de mai sus reiese, în mod evident, că generalul de corp de armată Son Aurelian nu a căutat să facă tot ce era cu putinţă pentru a merge în mijlocul trupelor sale, spre a le conduce direct şi a împărtăşi soarta lor.
Am onoarea a ruga să apreciaţi dacă această atitudine este compatibilă cu continuarea exercitării unei comenzi cu toată autoritatea necesară, sau dacă este cazul de a se aplica una din soluţiile de îndepărtare din armată.
Părerea subsemnatului este că, în această perioadă foarte dureroasă prin care trece armata noastră, o severă selecţionare şi sancţionare este imperios necesară.

Comandantul Armatei 3
General de armată P. Dumitrescu

Sursa: Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, rola II.2.2112, c. 656.

NOTE
* Nu se publică.
** Nu se publică.
• Imagine „Soldaţi sovietici în mişcare la Stalingrad”, (c) http://ro.wikipedia.org
Apărut în Observatorul militar, anul XVII, nr. 8(940)/2008

Culisele abdicarii

După lovitura de stat din 1864 şi instaurarea regimului autoritar al lui Cuza, între liberalii radicali şi conservatori s-a produs o apropiere treptată, în vederea înlăturării domnitorului, restaurarea regimului parlamentar şi aducerea unui prinţ străin ca garant al Unirii. Zvonurile privind intenţia lui Cuza de a numi un succesor în persoana fiului său şi de a crea astfel o dinastie - ceea ce s-a dovedit a fi complet fals - precum şi intenţiile marilor imperii limitrofe, în special Rusia, de a anula – prin jocuri politice – unirea Principatelor, a dus la formarea „monstruoasei coaliţii”. În afara liderilor politici liberali şi conservatori, în conspiraţia pentru înlăturarea lui Cuza au fost atrase şi nume importante din conducerea armatei - colonelul Nicolae Haralambie (comandantul singurului regiment de artilerie din Capitală şi căruia i s-a promis un loc în Locotenenţa domnească de după înlăturarea lui Cuza), maiorul Dimitrie Lecca, aflat la comanda Batalionului de vânători instalat la Bucureşti şi colonelul Dimitrie Kretzulescu, şef al Diviziunii militare teritoriale Muntenia. După unele surse, chiar Maria Obrenovici, amanta domnitorului, a fost atrasă în conjuraţie, în schimbul promisiunii că lui Cuza îi va fi cruţată viaţa!
Spre înşelarea vigilenţei poliţiei conduse de Alexandru Beldiman, Maria Rosetti (soţia lui C.A. Rosetti) a organizat o recepţie în noaptea de 10 spre 11 februarie, la care alţi membrii ai conjuraţiei aveau şi ei misiunea „a ţine la joc de cărţi pe funcţionarii şi ofiţerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată”. În seara respectivă, domnitorul a cinat singur cu doamna Elena. În jurul orei 19.00, în Palat, reuşeşte să pătrundă Gheorghe I. Dogărescu, tânăr angajat în redacţia gazetei „Trompeta Carpaţilor”. Acesta îi înmânează domnitorului un mesaj din partea directorului Cezar Boliac, care îl înştiinţa că „patru mii de oameni înarmaţi [...] vor năvăli în palat pentru a-l sili să abdice de pe tron”. Boliac avea informaţia de la locotenentul August Gorjan din Batalionul de vânători care asigura paza Palatului. Uşor alarmat, Cuza îl cheamă pe... colonelul Haralambie care îi dă asigurări că oraşul e liniştit. Totuşi, domnitorul îi cere... maiorului Lecca (viitorul ministru de război) să dubleze paza palatului. În jurul orei 2.00, trupe ale Regimentului 7 şi două baterii de artilerie se îndreaptă spre palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii care trebuiau să-l aresteze pe domnitor (căpitanii Anton Costiescu, Alexandru Lipoianu, Constantin Pillat), după ce reţin câţiva membrii ai camarilei, urcă în apartamentul domnitorului. Ca întotdeauna în astfel de momente, există mai multe variante referitoare la desfăşurarea evenimentului. Cel mai probabil, Maria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii să poată pătrunde nestingheriţi. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmplă şi l-a trezit din somn. Cuza avea pistoalele sale pe noptieră, dar nu a apucat să le folosească. Conform surselor, Alexandru Ioan Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri ce stăteau cu revolverele întinse asupra lui, i-a întrebat ce doresc. „Am adus abdicarea Măriei Voastre - a răspuns cu îndrăzneală căpitanul Costiescu - şi vă rog să o iscăliţi”. „Nu am condei şi cerneală la îndemână”, a replicat Cuza, ţinut departe de masa unde ţinea pistoalele. Fiind încredinţat că au tot ce trebuia, domnitorul - fără să se grăbească, ceea ce îi irita pe conspiratori - a invocat lipsa unei mese pe care să iscălească. Soluţia a fost repede găsită de căpitanul Pillat, care şi-a aplecat umerii pentru ca spatele său să fie la îndemâna domnitorului. În jurul orei 4 dimineaţa evenimentul era consumat. Documentul abdicării fusese conceput de Ion Ghica şi C.A. Rosetti şi avea următorul conţinut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron , depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”. În mod evident, invocarea poporului şi a dorinţei naţiunii era neacoperită de realitate şi demagogică. Oricum noul guvern (minister, cum se numea atunci) nu era ales de popor, ci numit de domnitor.
La ieşirea din Palat, garda e obligată să facă stânga - împrejur pentru a nu-l recunoaşte pe domnitor şi pentru ca acesta să nu poată face apel la vreunul dintre militarii cunoscuţi. Este urcat în trăsura pusă la dispoziţie de Ion Ghica şi dus la locuinţa lui Costache Ciocîrlan, un apropiat al lui C.A. Rosetti (ce fusese arestat în noiembrie 1864 şi ţinut închis o perioadă). A doua zi, consulul François Tillos, reprezentând Franţa la Bucureşti, a cerut primului ministru garanţii că Alexandru Ioan Cuza se află în viaţă şi permisiunea de a-l vedea. Asigurat că este în viaţă, dorinţa de a-l vedea i-a fost refuzată. Totuşi, Tillos a găsit repede oameni în Bucureşti care să-l conducă la locul unde Cuza era reţinut. În urma discuţiei cu căpitanul Costiescu, gardianul domnului detronat, consulul francez reuşeşte să-l convingă să accepte întrevederea cu arestatul. Cuza îl încredinţează pe Tillos că a semnat actul de abdicare fără să fie obligat. În aceeaşi zi, fostul domnitor a trimis generalului Nicolae Golescu (membru al Locotenenţei) un mesaj scris în care preciza că „numai un Principe străin, după a mea părere, închezăşuie viitorul României”. După îşi exprima dorinţa de a pleca din ţară „cât mai degrabă”, Cuza încheia mesajul cu cuvintele: „Să trăiască România!”.
În ziua de 12 februarie, guvernul hotărăşte mutarea lui Cuza de la casa lui Costache Ciocîrlan la Cotroceni, deoarece foştii miniştri de război, I.E. Florescu şi colonelul A. Solomon, intenţionau să ia cu asalt locul de detenţie şi să-l elibereze cu ajutorul corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti neimplicat în conspiraţie, acţiune dezavuată de Cuza. Seara, fostul domnitor părăseşte Palatul Cotroceni, îndreptându-se spre Braşov, la plecare asistând locotenenţa domnească şi întreg guvernul. Dând dovada patriotismului său, Cuza a găsit puterea de a face următoarea urare: ”Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” şi a încheiat, din nou, prin cuvintele: „Să trăiască România!”

Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul Militar anul XVII, nr. 3(935)/2008

Lectii pentru viitorii ofiteri

În urmă cu peste 90 de ani (în 1917), marele istoric Nicolae Iorga se afla în „băjenie” la Iaşi. Îndurând laolaltă cu întreaga naţie suferinţele „băjeniei”, făcând mari eforturi materiale, reuşea să ţină în viaţă cotidianul său, aflat la cel de-al unsprezecelea an de „viaţă” – „Neamul Românesc”, scris în cea mai mare parte de către marele savant şi patriot. În paginile sale şi-au găsit locul şi părerile marilor personalităţi ale vremii dar şi scriitorii şi poeţii de seamă ai românilor.
Din articolele ziarului emanau, zi de zi, încrederea în viitorul naţiunii, îndemnul de a nu se descuraja în urma înfrângerii suferite în anul ce abia trecuse (1916). Nu în ultimul rând, pana sa acidă înfiera şi biciuia laşitatea, căpătuiala prin furtişaguri de tot felul pe seama bugetelor armatei din anii neutralităţii (1914-1916), fapt ce a făcut ca oştirea ţării să intre în vâltoarea primei conflagraţii mondiale din cel de-al XX-lea veac, cu mari lipsuri în înzestrare. Aceasta fiind, între alte cauze, una din cele care au dus la pierderea campaniei din anul 1916. Erau, de asemenea, „biciuiţi” cu litere de foc fanfaronii de tot felul, fie ei politicieni sau militari, care, se „îmbătau” şi la rândul lor îmbătau şi poporul român cu o încredere într-o victorie facilă, încredere cu numic justificată.
Primele articole, publicate în chiar primele zile ale noului an (1917), îndeamnă la calm, la unirea forţelor întregii naţii, „de la vlădică până la opincă”, spre a salva Ţara şi Neamul.
O atenţie deosebită acorda marele savant corpului ofiţerilor în care îşi punea mari speranţe, oferind „Lecţii pentru tinerii ofiţeri”, lecţii desprinse din drama trecutei campanii a armatei române.
În articolul „Lecţii pentru viitorii ofiţeri, partea I, Suferinţa”1, făcând o trecere în revistă a luptelor duse de români pentru a-şi apăra fiinţa neamului şi ţara, în comparaţie cu alte neamuri vecine nouă, sau mai îndepărtate, savantul evocă luptele înaintaşilor spre încrederea în victorie a urmaşilor lor, chemaţi să lupte pentru neam şi ţară. Astfel, evocă lupele duse mai ales cu Imperiul otoman, dar nu numai: „În acest timp însă şi contra Turcilor noi ne-am păstrat. Nu nea- ferit nici de ei, ci cu steag drept am stat noi, cei puţini, înaintea lor, cei fără număr. Este oare vreun sat pe acest pământ care să nu-şi fi dat birul de sânge şi lacrimi Turcimii şi hoardelor tătărăşti pe care Sultanul le năpustea asupra celor mai îndărătnici dintre creştini?”2. Subliniind apoi, faptul că atunci când oştirile voievozilor, istovite în atâtea şi atâtea războaie, intervenea înţelepciunea domnilor, care, căutând pacea spre salvarea neamului şi a creştinismului, făceau mari eforturi diplomatice, recurgând la orice mijloace pentru a nu cădea în robie străină. „La urmă, când braţele obosite nu mai puteau ţine sabia, cu cel din urmă ban ruginit de sudoare al ţăranului sărac, am plătit dreptul de a nu avea în cuprinsul hotarelor noastre niciun dregător turc, de a nu se săpa în pământul nostru temelia niciunei moschei, de a rămâne cu legea, datinile, aşezămintele şi dinastiile noastre într-o vreme când din Buda poruncea Paşa şi când peste căsuţele umilite ale Pestei se revărsa zilnic căutarea muzeinului care chema pe Alah stăpânul”.3
Evocând trecutul înaintaşilor, savantul, bun psiholog, urmărea să trezească la tineretul mobilizat în anul de crunte bătălii, cu precădere la tinerii ofiţeri, pregătiţi în mare grabă şi înarmaţi cu cele mai noi cunoştinţe şi experienţe din luptele celor trei ani de război de pe toate fronturile , mândria faţă de faptele de arme ale bunilor şi străbunilor lor. „Bunicii noştri încă au avut să treacă prin suferinţă. Au fost umiliţi prin ocupaţiile străine, au fost măcelăriţi şi ei de hoardele turceşti în trecere (diplomat, savantul cruţă ocupaţiile ruseşti, la fel de pustiitoare, acum având ca aliată Rusia – n.a.), au plătit în ţară şi au pribegit şi s-au întrebat cu durere pe care acum o începem a o înţelege, cum va ieşi ţara lor din viforul cumplit prin care trecea”.4
Savantul nu se fereşte a veşteji lipsa de patriotism, lipsa spiritului de jertfă pentru binele patriei a celor îmbogăţiţi „peste noapte”, într-o anumită perioadă de grea cumpănă pentru ţară „tipul viteazului ostaş şi al înţeleptului boier, al marilor gospodine, au fost înlocuite prea adresea prin acela al neruşinaţilor de amândouă sexele care-şi expun luxul şi destrăbălarea în mijlocul calamităţilor publice”.5
În cea de-a doua parte a articolului său, având ca subtitlu „Lupta”, marele savant, continuând să evoce faptele de arme ale înaintaşilor, face o analiză severă a societăţii în care trăiesc cei care luptă pentru ţară, fie pentru integritatea hotarelor, fie pentru eliberarea teritoriului aflat sub ocupaţie străină. Principiul călăuzitor al savantului cu privire la societate este sintetic formulat în următorul citat. „Tari sunt acele societăţi omeneşti la care există în fiecare un sentiment mai puternic decât grija de sine însuşi, iar acela la care grija faţă de persoana sa, de familia sa, de averea sa primează, acelea sunt societăţăi slabe, dacă nu chiar condamnate. Fiecare om e dator să raporteze suferinaţ lui la binele sau la răul societăţii întregi din care face parte, iar nu starea întreagă a societăţii la suferinţele lui”.
6
Făcând referiri la faptele de arme ale unor domni şi voievozi ai Ţărilor Române, evocând figurile emblematice ale lui Ştefan cel Mare, Mihai Vodă Viteazul sau Petru Rareş, credinţa lor nestrămutată în bunul Dumnezeu, oştile conduse de aceştia în confruntări, de cele mai multe ori asimetrice, avea întotdeauna de la începutul până la sfârşitul luptei o linişte dătătoare de speranţă, o încredere nestrămutată în victorie.
„Evlavia străoşilor noştri pe vremea lui Ştefan cel Mare – sublinia linişte în luptă, chiar unică în istoria noastră – este de altă natură. Fiecare dintre luptători, începând cu Voievodul însuşi, nu se simţea pe sine în biruinţă sau înfrângere ci, privind toate sub latura veciniciei, se simţea în orice clipă legat de Dumnezeu, care lupta prin el, căci opera Lui se îndeplinea în luptă”.7
Dumnezeu, atât pentru domnul ţării şi curtea sa, cât şi pentru oastea ţării, formată cu precădere din ţărănimea liberă dar, la nevoie, întreaga ţară era ridicată la luptă, avea speranţa, nădejdea în ajutorul Lui pentru a-şi apăra ţara. [...] Omul începe să se vadă pe el însuşi, puterea, talentul său; el începe a-L recunoaşte pe Dumnezeu, nu afară de dânsul, ci în lăuntrul său chiar, ca putere activă, ca putere activă şi creatoare. Şi ostaşii cred şi ei că este aşa. În Voievod văd pe Arhanghel”.
8
Referindu-se direct la tinerii ce vor deveni ofiţeri, marele savant, pe baza experienţei câştigate în timpul campaniei din anul 1916 şi bun cunoscător al trecutului vieţii ostăşeşti, sublininiază necesitatea contopirii sufleteşti a luptătorilor din tranşee cu comandanţii direcţi şi nu numai cu aceştia. „...pe lângă atâtea şi atâtea mari elemente de putere sufletească, moştenite, trebuie să adăugăm şi noi, cei de astăzi, ucenicii feriiţi ai nenorocirii, încă unul. El se elaborează acum în durere, ca solidaritatea deplină, neapărată, între cei de sus şi cei de jos, între voi, care veţi fi ofiţeri, şi aceia cari vor lupta sub ordinele voastre. Am pornit la războiu tot pe clase. N-am avut acea contopire sufletească prin care armata întreagă ajunge a fi un singur suflet care luptă şi biruieşte. Căpeteniile au condus şi ajutat pe ţăranul ostaş, dar prea adesea n-au fost una şi aceiaşi fiinţă cu dânsul, prin comunitatea strămoşilor şi unitatea misiunilor de îndeplinit”.9
Criticând cu satira sa acidă, cum numai marele savant ştia a face, păturile bogate ale societăţii româneşti, protipendada societăţii care, chiar în timp de război nu înţelegea să facă tot ce depinde de ea pentru a sprijini lupta miilor şi miilor de ţărani analfabeţi îmbrăcaţi în haina ostăşească, dar care ştiau un singur lucru: ţara e în primejdie, o mare parte din teritoriul ei se găsea sub ocupaţie stăină, familiile multora dintre ei se zbăteau să supravieţuiască sub apăsătoarea exploatare a ocupantului şi deci pentru eliberarea ţării trebuie să lupte, la nevoie să-şi verse sângele sau să-şi dea viaţa numai ca glia străbună să fie dezrobită.
Subliniind încă o dată necesitatea unităţii întregii societăţi româneşti nu doar în „cuget şi simţiri” ci concret, în a face fiecare la locul său tot ce depinde de el pentru sprijinirea în luptă a semenului său. Unitatea tuturor claselor, păturilor şi grupurilor sociale într-un singur tot, era, în concepţia savantului, una din chezăşiile obţinerii victoriei. „Acest mare fenomen (unitatea naţională – n.a.) de minunată prefacere trebuie săvârşită astăzi, căci nu mai există decât două feluri de români: Românul de treabă, vrednic de toate şi Românul netrebnic care mâne nu va avea loc la praznicul biruinţei. Alte clase decât clasele morale nu le recunoaştem şi, după această lucrare, vom şti să potrivim şi clasele materiale după valoarea morală a celor ce le vor compune... Ofiţer înseamnă numai acel soldat care conduce până la capăt, care se retrage numai cel din urmă ca şi căpitanul de pe corabie în ceasul naufragiului pe care nu l-a putut înlătura. Ofiţer înseană numai fratele cel mai mare şi mai bun dintre fraţii lui mici. Ofiţer este acel care înţelege că gradul său nu cuprinde niciun privilegiu, ci e şi o onoare, dar şi o grea, serioasă şi continuă datorie”.10
Îndemnând la spirit de sacrificiu pe câmpul de luptă, la darea exemplului personal în faţa soldaţilor ce conduce, la grija părintească faţă de soldaţi, faţă de grijile şi nevolie lor, la înţelegerea sufletului lor, şi însuflându-le credinţa în victorie, marele savant încheia articolul-lecţie considerând că: „Acestea să le aveţi în minte când veţi fi în războiul cel nou al răscumpărării. Să-l faceţi cu toată mintea şi cu toată carnea voastră, mai gata de jertfă decât cel mai umil ţăran. Să-i daţi soldatului tot ceea ce fără voi i-ar lipsi, iar celui care cade pentru ţară, să-i ţineţi prin nemărginita voastră milă şi iubire, locul acelora cari nu sunt acolo ca să-l mângâie şi să-l plângă.
Vom fi vrednici de generaţiile care au suferit atâta şi totuşi au ştiut şă biruie: pri toţi şi pentru toţi”
.11
Evocând trecutul de luptă al românilor, încă de plămădirea lor ca popor, suferinţele prin care au trecut, rezistenţa în faţa valurilor de popoare migratoare, apoi lupta cvasicontinuă cu o serie de imperii sau regate care îşi doreau acest pământ românesc binecuvântat de Dumnezeu, savantul, făcând o comparaţie cu situaţia grea înm care se găsea ţara în acel cumplit an 1917, îndeamnă la curaj, la rezistenţă, la încrederea în victorie.
„Am văzut ce viaţă grea, mult mai grea decât a noastră de acum au avut-o strămoşii noştrii, de la cei mai îndepărtaţi până la părinţii părinţilor noştri. Dintre câte societăţi omeneşti au trăit vredată, puţini au avut de îndurat atât cât au avut înaintaşii noştri. N-a fost măcar, la mijloc, un veac de linişte, în care să ni putem întrebuinţa toate puterile sufleteşti la creaţiune, ci necontenit a trebuit să împiedicăm distrugerea pornită împotriva fiinţei noastre înseşi”.12
Referindu-se la faptul că unii politicieni susţineau că pentru obţinerea victoriei împotriva inamicului ne trebuie armament modern, tehnică de luptă, soldaţi numeroşi, marele savant îi combate, punând în prim plan, între factorii determinaţi în obţinerea victoriei tăria morală a luptătorilor, de la soldat la general. Trăgând învăţăminte din pierduta campanie a anului 1916, savantul considera că, nu lipsa de arme, de tehnică de luptă ne-au lipsit, ci tăria sufletească. „Unii, cei mai mulţi, vor spune: pentru rezistenţă, pentru biruinţă trebuie doar soldaţi mulţi, arme destule, iar ca şefi odinioară arhangheli trăsnind cu paloşul, iar astăzi ingineri militari siguri de calculele lor. Da, numai cât pentru ca soldaţii să nu fie pentru lagărele de prizonieri, armele pentru prada de războiu, iar şefii numai pentru viitoarele consideraţii strategice ale istoricilor de războaie pierdute, se cere ceva: un suflet. Strămoşii noştrii l-au avut: tare, luminos, ne înfrânt...”.13
În atenţia marelui svant, în anii de grea încercare ai războiului dus de întregul popor pentru întregirea neamului şi ţării, au stat toate clasele sociale, toate categoriile societăţii, pentru fiecare găsind ceea ce trebuie să facă în timp de război. Atenţia sa însă se îndrepta, cu precădere, asupra oştirii greu încercate: „... mă adresez – scrie în articolul Datoria cea mare – către toţi aceia cari în grade şi situaţii deosebite, înfăţişează ceea ce noi numim, cu o nesfârşită iubire, armata noastră , armata României, armata poporului românesc întreg şi a viitorului acestui neam... Iar ofiţerilor, o naţie întreagă le cere să meargă cu toţii... acolo unde-i aşteaptă acel războiu de mâine, al nostru, întâiu fiindcă e vorba de însuşi ţara noastră, care nu se poate înlătura, şi pe care cu mândrie şi încredere trebuie să-l purtăm”.14
Adresâdu-se masei de soldaţi, marele Iorga, bun cunoscător al sufletului ţăranului-soldat chemat să-şi apere ţara, la doar zece ani de la înspăimântătoarele suferinţe îndurate în timpul revoltei din anul 1907, de părinţii şi bunicii lui, care, dacă scăpaseră de fulgerul glonţului, se mai găseau încă în temniţe, le spunea: „Îndură, biet soldat purtat pe drumuri, îndură pentru tine însuţi şi pentru ai tăi; îndură căci au fost mucenici care au îndurat şi mai mult... Ajută-te tu însuţi şi ajută pe camaradul tău”.15
În articolul „Conferinţe pentru ofiţeri”, istoricul Iorga face nu doar apel la trecutul de luptă al poporului român. El evocă figurile luminoase ale unor domni şi voievozi, sacrificiul acestora pentru binele patriei, mergând până la suprema jertfă. Totodată subliniază necesitatea respectării legilor ţării, aplicării cu dreptate a prevederilor legii, indiferent de persoană. Respectarea legalităţii constituind în concepţia sa un factor important în conducerea soldaţilor. Adresându-se viitorilor ofiţeri, savantul scrie: „Are dreptul să vorbească de lege, de ascultare faţă de dânsa, nunmai acela care nu se depărtează de dânsa prin niciuna din faptele sale. Ofiţerul trebuie să fie, şi prin faptul că pe câmpul de luptă toate puterile, până la dreptul de viaţă şi de moarte se adună în el, o icoană însăşi a legalităţii consciente, netulburată de vreun abuz, care i-ar distruge caracterul moral şi ar infecta de imoralitate şi pe soldaţi”.16
Elementul esenţial atât al articolului „Lecţii pentru viitorii ofiţeri” cât şi al celui intitulat „Conferinţe pentru ofiţeri”, este trecutul glorios, eroic, al acestui popor. Iorga face un amplu recurs la istorie. El subliniază statornicia poporului român în spaţiul său de formare, faptul că ţările române s-au constituit nu prin cuceriri teritoriale ca multe alte state, ci prin moştenirea acestui teritoriu, ditotdeauna vatră românească. De fapt, cele două articole (întinzându-se pe mai multe numere din ziarul „Neamul românesc”), constituie adevărate lecţii de istorie, în care ese subliniat faptul că ţăranul român a reprezentat dintotdeauna temelia societăţii româneşti. „Sunt patrioţi şi iubitori de neam ţăranii noştri, deşi n-o spun, sau poate tocmai de aceea. Iar, cât priveşte patria, ţara lui e terra a Romanilor, e pământul de sprijin şi de roadă şi e pământul întreg pentru el. Sentimentul care-l are pentru dânsa e nemărginit şi, fiind şi atât de firesc, el găseşte expresiile cele mai simple pentru a-l mărturisi. Mergem la războiu? Întrebam pe plugari, pe cărăuşii de la Vălenii mei de pe vremuri. Şi oricare din ei răspundea fără a sta pe gânduri: Dacă Ţara o cere – mergem!”.17
Savantul ţine să sublinieze că pentru ţăran, spre deosebire de alte categorii sociale, „Ţara” are o semnificaţie aparte, deosebită, de percepţia bunăoară a orăşanului. „El, ţăranul, priveşte ţara ca pe aceea care poate cere orice de la dânsul, pe când celălalt aşteaptă de la dânsa orice pentru sine”.18
Iată de ce sentimentul datoriei faţă de ţară este mult mai puternic la soldatul-ţăran. Aceasta nu înseamnă că ceilalţi soldaţi proveniţi din alte categorii sociale nu sunt patrioţi, nu manifestă dragoste de ţară. Dar majoritatea covârşitoare a soldaţilor angajaţi în luptele din campania anului 1917 erau ţărani, ţărani-soldaţi cum îi numea Iorga. Tocmai de aceea el se şi adresează stăruitor acestor soldaţi. Dar cum pădure fără uscături nu poate fi, tot aşa şi la noi, şi savantul vine citind o „petiţiune” a unor funcţionari financiari, vreo treizeci la număr, buni pentru serviciul militar dar mobilizaţi la serviciile lor, petiţiune în care cer ministrului de finanţe „să li se asigure de undeva o leafă în pribegie, să nu fie siliţi a se supune unui alt ministru de Războiu fiind poftiţi să intre în rândurile armatei. Aceasta, spun ei, n-ar voi, ca să nu li se puie viaţa în pericol”.19
Furios, marele savant înfierează atitudinea lor de cerşetori, care consideră că serviciul militar, vezi Doamne, nu este pentru ei, care au „carte”. Acolo pot muri ţăranii, ei nu. Ei nu sunt fricoşi – spune Iorga – pentru că fricoşii nu-şi arată teama, ei sunt laşi. Ei doresc, spune savantul, să vadă înfăptuită „România Mare”, dar nu din ţărâna traşeelor, pentru că de acolo nu se vede bine, ci din birouri, de la căldurică.
„Dar toţi treizeci au aceeaşi convingere nezguduită, pe care o vor păstra şi după citirea acestui articol: că adică, ei nu datoresc acest serviciu, că el nu e pentru dânşii, că ostenelile drumurilor, nesiguranţa hranei din fiecare zi, trivialitatea murdară a tranşeelor, până şi la primejdia morţii (ferească Dumnezeu!), acelea sunt lucruri pentru ţerani, pentru lumea cea de jos, de la care ei au scos birurile pentru Stat şi remisa lor – într-un cuvânt pentru acei care n-au învăţat carte. Aceasta este marea, miserabila rătăcire. Atâţia alţii o împărtăţesc şi, fără a-şi face petiţii de atâta sinceritate, ştiu, păstrând aparenţele serviciului adus Patriei, să nu-şi puie viaţa în pericol. Şi ei fac parte din vasta lume a cărturarilor, care au învăţat carte, desigur – fie şi numai atâta câtă se cere pentru a fi perceptor – dar n-au înţeles nici până acum ce înseamnă a învăţa carte”.20
Prin articolele sale, marele savant critica racilele societăţii în care trăia şi lucra, adresându-se corpului tinerilor ofiţeri să le insufle spiritul datoriei, al dreptăţii, spiritul preţuirii soldaţilor alături de care luptau, aşa cum erau ei soldaţi-ţărani, în marea lor majoritate neştiutori de carte, dar convinşi de necesitatea de a-şi apăra ţara, glia străbună moştenită liberă de la înainţaşii lor.
Activitatea desfăşurată de către adevăraţii oameni de cultură s-a văzut câteva luni mai târziu, când armata rusă bolşevizată a intrat în degringoladă părăsind frontul, inclusiv Frontul Românesc, când armata română, de la soldat la general, a rămas imună propagandei bolşevice.

Dr. Nicolae CIOBANU

Note

1. Ziarul „Neamul românesc”, anul al XII-lea, no. 152, Iaşi, duminică 1 Ianuar 1917. Articolul Sufletul românesc. Lecţii pentru viitorii ofiţeri. I. - Suferinţa, p. 2.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Ibidem, anul al XII-lea, no. 1, Iaşi, miercuri 4 Ianuar 1917. Articolul Sufletul românesc. Lecţii pentru viitorii ofiţeri. II. - Lupta, p. 2.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem.
14. Ibidem, no. 9, Iaşi, joi 12 Ianuar 1917. Articolul Datoria cea mare, p. 2.
15. Ibidem, no. 7, Iaşi, marţi 10 Ianuar 1917. Articolul Sufletul românesc. Lecţii pentru viitorii ofiţeri. Moştenirea sufletească, p. 2.
16. Ibidem.
17. Ibidem, no. 8, Iaşi, miercuri 11 Ianuar 1917, p. 2.
18. Ibidem.
19. Ibidem, no. 17, Iaşi, vineri 20 Ianuar 1917. Articolul Ca să nu ni se puie viaţa în pericol, p. 1.
20. Ibidem.

Lumini si umbre

Alexandru Ioan Cuza aşa cum a fost

Deşi a avut o domnie relativ scurtă (7 ani), Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) reprezintă simbolul unui moment de răscruce al istoriei românilor. Imaginea domnitorului - „recuperată” de istoriografia comunistă şi, în consecinţă, idealizată excesiv - trebuie reliefată sub toate aspectele sale, cu lumini şi umbre, atât de fireşti spiritului uman. Dincolo de realizările incontestabile şi de calităţi, cele care ne fac să-l „simţim” pe omul Cuza aşa cum a fost - proiecţie vie a unui personaj palpabil, în nici un caz un sfânt coborât printre oameni - sunt defectele, greşelile domniei pe care şi le-a asumat cu demnitate, deşi cu siguranţă nu le-a conştientizat în totalitate.
Cuza personifică şi se identifică, până la un punct, cu cele mai nobile aspiraţii ale generaţiei de excepţie din care a făcut parte. Deşi în perioada revoluţiei de la 1848 se manifestase de pe poziţii intransigente, în anii Unirii ajunsese mai moderat, în contradicţie cu radicalii munteni, cărora le datora totuşi alegerea sa de la Bucureşti. O dublă alegere, rezultatul unui compromis patriotic, înţeles şi asumat de domnitor. Cuza nu a dorit domnia şi este cert că voturile care i s-au acordat în adunarea preliminară a majorităţii naţionale a Adunării elective a Moldovei i-au fost date mai ales fiindcă nu ceruse acest lucru. Nu trebuie omis nici faptul că - după ce la 3 ianuarie Cuza fusese desemnat drept candidat - a fost adresată încă o moţiune Puterilor Garante pentru a li se cere să împlinească dorinţa referitoare la aducerea unui prinţ străin, iar acest document l-a semnat şi Cuza, deşi ştia că în ziua următoare alegerea sa era asigurată. Patriot convins, credea în această formulă pentru viitor şi era dispus să se dea la o parte atunci când acest deziderat ar fi putut fi împlinit. Dorea rezolvarea problemei ţărăneşti, dar îl atrăgea totodată modelul bonapartist, pe care l-a şi aplicat într-o formă adaptată. Aşa cum afirmă academicianul Dan Berindei, „pe undeva i-a plăcut, în mai 1864, să dea lovitura de stat şi n-a acceptat, în perioada următoare, o împăcare şi conlucrare cu aceşti radicali ai lui Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti ceea ce, de asemenea, a fost o premisă a pierderii domniei”.
Cu toate că şi-a îndeplinit conştiincios însărcinările publice, nu a fost străin nici de micile plăceri ale vieţii. Îl pasiona jocul de cărţi şi mai ales compania femeilor, pe seama lui fiind puse numeroase aventuri galante, unele chiar cu iz ... cazon. Se spune că în tabăra de la Floreşti, în timpul aplicaţiilor comune ale armatelor din Muntenia şi Moldova, venise o anume doamnă Creţulescu, pe care soldaţii o numiseră Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Generalul Florescu, la vremea aceea ministru de război, i-a cerut să dea jos chipiul pentru că face de râs armata. Răspunsul pe care l-a primit nu mai necesită nici un comentariu: „E altul mai mare ca tine, căruia îi face plăcere să mă vadă cu chipiul”. Nu e greu de înţeles că se referea la Cuza. Soţia „oficială” a domnitorului - cu care se căsătorise din interes - Elena Rosetti, nu era nici frumoasă şi nici nu îi dăruise un moştenitor, în schimb era extrem de îngăduitoare în faţa escapadelor soţului.
Cuza a avut o relaţie îndelungată cu Maria Obrenovici, care i-a dăruit şi doi copii: Alexandru şi Dimitrie, adoptaţi de tatăl lor natural şi crescuţi cu multă dragoste de mama lor ... adoptivă, doamna Elena Cuza. De altfel, în noaptea complotului în urma căruia a fost obligat să abdice, Cuza era în pat cu metresa, în timp ce, într-o altă cameră, Elena dormea lângă cei doi copii ai amantei ...
Cuza a rămas un model de comportament faţă de străini. Nu era decât un principe vasal, dar s-a purtat cu o rară demnitate. Ignorând scaunul ce i se pregătise, lângă divanul sultanului - cu prilejul vizitei sale din 1860 la Constantinopol - s-a aşezat şi el pe divan, ca orice alt conducător al unui stat european. În relaţiile cu reprezentanţii străini, deşi aceştia vorbeau în numele Puterilor Garante, s-a comportat cu demnitate, demonstrând că ştie ca puţini alţii să-şi afirme mica sa ţară. A fost preocupat de realizarea în Principate a unei administraţii eficace şi cinstite, dar n-a văzut că în jurul lui unii au profitat pentru a-şi însuşi foloase necuvenite, considerându-i ca fiind ca şi el, oneşti.
Dacă în opinia lui Nicolae Iorga s-a impus în conştiinţa publică drept „neuitat părinte şi binefăcător”, în opinia lui Mihai Eminescu Cuza ilustra tipul „individului exemplar pentru epoca de tranziţie spre modernitate”, iar colaboratorul său Mihail Kogălniceanu, un adevărat arhitect al României moderne, a formulat memorabilele cuvinte, cu rol de sentinţă (definitivă ?) la judecata istoriei: „Cât va avea ţara asta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi cea a lui Alexandru Ioan I”.


Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul militar, anul XVII, nr. 3(935)/2008

Unirea Principatelor – moment de rascruce in crearea Romaniei moderne

24 IANUARIE 1859

După mai bine de două secole de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat – să recunoaştem, cu conotaţii politice, nu naţionale – generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea dezideratului – Unirea, reuşea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Contextul internaţional al Unirii

La jumătatea secolului XIX, Rusia devenea principala putere a Europei, hotărâtă să-şi împingă hegemonia cât mai departe spre vest, profitând de crizele politice şi sociale care afectau atât Franţa şi Austria, cât mai ales Imperiul otoman. Mizând pe o conjunctură internaţională favorabilă, Rusia ocupă, în iunie - iulie 1853, Principatele Române, fără o declaraţie prealabilă de război, convinsă fiind că poate pune capăt dominaţiei otomane la gurile Dunării şi strâmtori. Îngrijorate de expansiunea ţaristă, Anglia şi Franţa se manifestă în favoarea unei intervenţii împotriva Rusiei. Încurajat de atitudinea puterilor occidentale, Imperiul Otoman declară război Rusiei, la 4/16 octombrie 1853. Începea războiul Crimeei (1853-1856), purtat între Rusia, pe de o parte şi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de altă parte, un conflict ce avea să aducă în prim-planul politicii europene, pentru prima oară, soarta singurului popor latin din răsăritul Europei.
Moartea ţarului Nicolae I (în primăvara anului 1855, fiind succedat de Alexandru al II-lea) şi evoluţia operaţiunilor militare, care au culminat cu pierderea Sevastopolului (septembrie 1855), au determinat Rusia să caute o încheiere a ostilităţilor. În toată perioada războiului Crimeei, coaliţia antirusă a desfăşurat o febrilă activitate politico-diplomatică, elaborându-se numeroase proiecte ce urmau a fi puse în aplicare odată cu încheierea păcii. Lucrările Congresului de pace de la Paris, începute în februarie 1856, s-au încheiat prin semnarea unui Tratat, la 18/30 martie 1856, document de marcantă însemnătate în evoluţia ulterioară a României. Se puneau capăt celor 25 de ani de protectorat rus asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind menţinută suzeranitatea otomană, dar sub garanţia puterilor europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei). Partea otomană se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. Se hotărăşte, de asemenea, convocarea Adunării (Divanului) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări. Se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre. Totodată, prin Tratatul de pace, Rusia retroceda Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei. Dar marele deziderat al românilor din acel mijloc de veac - Unirea - nu era soluţionat. În realitate, deşi lăsate în suspensie, marilor probleme ale naţiunii române li s-a oferit prin tratat, care nu a dat însă o soluţie, un cadru prielnic de împlinire. Era un mare câştig, deoarece se ieşise din inerţia unui regim internaţional anacronic şi chestiunea românească se găsea sub incidenţa unei îndepărtate rezolvări. Rolul cel mai de seamă în găsirea soluţiilor va reveni însă românilor însăşi. Profitând de o nouă situaţie, ei aveau să realizeze cu inteligenţă politică şi dăruire România.
Tratatul de la Paris stabilise convocarea în fiecare ţară a unui Divan ad-hoc, ales pe o largă bază reprezentativă, cu dreptul de a exprima doleanţe. Totodată, în Principate, o Comisie internaţională formată din reprezentanţii Puterilor Garante urma să ancheteze la faţa locului şi apoi, pe baza concluziilor ei şi a dezbaterilor celor două Divanuri, trebuia să-şi formuleze recomandările către o nouă conferinţă a puterilor respective. Era inaugurată o luptă hotărâtoare între dorinţele şi voinţa românilor, pe de o parte şi tendinţele marilor puteri, de alta, care, deşi divergente, tindeau firesc către compromisuri nu întotdeauna favorabile aspiraţiilor românilor.
În iulie 1856, în locul domnitorilor celor două Principate (Barbu Ştirbei şi Grigore Alexandru Ghica), cărora li se încheia perioada de şapte ani de domnie hotărâtă prin Convenţia de la Balta - Liman (1849), sunt numiţi caimacami (locţiitori domneşti): în Ţara Românească - Alexandru Dimitrie Ghica, fost domn regulamentar, iar în Moldova - boierul Teodor Balş. Turcofil, conservator şi separatist, sprijinit de Viena şi Istanbul, Balş reintroduce cenzura, interzice presa unionistă şi persecută pe membrii Partidei Naţionale. Îi succede, în urma decesului, ultraconservatorul Nicolae Conachi - Vogoride. Începând cu luna octombrie 1856, reprezentanţii puterilor garante au început să dezbată cu dregătorii otomani conţinutul firmanului electoral în temeiul căruia urmau că fie aleşi deputaţi în Adunările ad-hoc. Discuţiile nu se vor încheia decât la 26 decembrie 1856/7 ianuarie 1857, când proiectul a întrunit consensul, după ce găsiseră soluţii atât în ceea ce privea delimitarea noii frontiere din sudul Basarabiei dintre Rusia şi Moldova, cât şi retragerea trupelor de ocupaţie austriece din Principate şi a flotei britanice din Marea Neagră. Firmanul, aprobat de sultan al 14/26 ianuarie 1857, a fost comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi la Iaşi.
După ce firmanul electoral a fost cunoscut şi a luat sfârşit ocupaţia străină în ambele Principate, mişcarea naţională şi-a intensificat activitatea, şi-a desăvârşit formele organizatorice şi şi-a definit programul. În capitalele ambelor ţări s-au alcătuit comitete electorale centrale ale Unirii, care au supravegheat şi îndrumat mişcarea în judeţe şi ţinuturi şi, în acelaşi timp, au acţionat în conlucrare cu fruntaşii unionişti din cealaltă ţară, ca şi cu fruntaşii revoluţionari din exil. Unioniştii moldoveni îşi propuneau să realizeze Unirea Principatelor, obţinerea neutralităţii noului stat - după exemplul Belgiei - şi a confirmării autonomiei sale, un prinţ ereditar dintr-o dinastie străină, dar neaparţinând unui stat limitrof şi o Adunare care să reprezinte interesele întregii naţii. În Ţara Românească, conducerea Partidei Naţionale a adoptat un program identic în punctele principale celui moldovean.
La 7/19 iulie 1857 au început alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi - Vogoride. Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă. Pentru evitarea unui nou conflict armat, în ziua de 28 iulie/9 august 1857 a avut loc, la Osborne, întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie accepta anularea alegerilor şi se angaja ca, alături de Franţa, să pretindă acest lucru Imperiului Otoman, iar Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţând însă la varianta unirii sub un prinţ străin.
Noile alegeri, din august (Moldova) şi septembrie (Ţara Românească) s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova şi una conservatoare în Ţara Românească. Este evident că Adunările ad-hoc din 1857 au dat prilej afirmării unei noi atitudini de către români. Tratatul de la Paris crease un nou statut internaţional şi românii, prin reprezentanţii lor, au ştiut să-l folosească pentru a-şi afirma cu energie drepturile, a pretinde abandonarea vechiului sistem de relaţii cu puterea suzerană, dar şi cu celelalte puteri şi pentru a reclama dreptul lor de deplină autonomie şi chiar, în perspectivă, de neatârnare deplină. Comisia de informare a marilor puteri şi-a întocmit raportul, cum era de aşteptat, nu în deplină înţelegere şi l-a înaintat Conferinţei de la Paris, care s-a deschis la 10/22 mai, încheindu-şi lucrările la 7/19 august 1858. Din nou, ca şi în 1856 şi într-un mod de altfel firesc, Puterile Garante s-au dovedit, aşa cum spunea un contemporan, „nişte părinţi adoptivi care nu se puteau înţelege asupra viitorului copiilor ce le fuseseră daţi în grijă”. Problemele româneşti au fost ample şi, de obicei, neînţelegător dezbătute. Nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa Unirii, deşi aceasta fusese cerută de cele două Adunări ad-hoc. Soluţia la care puterile au ajuns - Convenţia de la Paris - a fost un compromis care a dat naştere unor situaţii paradoxale: o titulatură unificatoare - Principatele Unite - în spatele căreia se ascundea separaţia, fiind menţinuţi doi domni, două guverne, două administraţii şi două adunări legislative. Totuşi, în convenţia realizată au pătruns şi unele stipulaţii „unioniste”. S-a prevăzut a fi constituite o Comisie Centrală Legislativă şi o Curte de Casaţie, amândouă cu sediul la Focşani, chiar pe graniţa celor două ţări şi având funcţii comune. Salvatoare pentru mişcarea naţională românească avea, mai ales, să se dovedească prevederea prin care se stabilea o egalitate de drepturi, într-o ţară sau alta, pentru locuitorii celor două Principate.
Convenţia a fost întâmpinată cu lipsă de entuziasm în Principate, deoarece nu acorda Unirea. Fruntaşii mişcării Naţionale au ştiut însă să folosească cu pricepere situaţia ce se crease. Avea să fie inaugurată o crâncenă campanie electorală, deşi aparent era vorba doar de un cerc limitat de alegători, însumând doar câteva mii de oameni. În realitate, în atmosfera efervescentă care continua, naţiunea se considera mai departe implicată în tot cursul evenimentelor şi ea avea să dovedească forţa şi eficienţa ei. Dacă în Ţara Românească împrejurările nu păreau să favorizeze îndeplinirea obiectivelor naţionale, în Moldova domnea o atmosferă optimistă. Când, la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, au fost deschise lucrările Adunării Elective, mulţimea i-a salutat pe deputaţi cu strigăte de „Trăiască Unirea!”. Partida Naţională dispunea de majoritate în Adunarea Electivă, dar compoziţia ei era eterogenă şi ea nu avea, până aproape de momentul alegerii domnului, un candidat propriu. Dar interesele naţionale s-au dovedit a fi mai puternice decât legăturile şi interesele personale, iar în ziua hotărâtoare de 9/17 ianuarie 1859, când Adunarea Electivă s-a întrunit pentru a-l alege pe domn, Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi. Victoria repurtată în Moldova a reprezentat, fără îndoială, un puternic stimulent pentru reprezentanţii aripii radicale a Partidei Naţionale din Ţara Românească. Aici conservatorii obţinuseră, în urma alegerilor, majoritatea mandatelor. În principiu, nici unul din candidaţii la domnie nu respingea Unirea, în eventualitatea în care aceasta s-ar fi realizat sub sceptrul său. În condiţiile create, Partida Naţională – fiind în minoritate în Adunare – a apelat la sprijin popular, ca ultimă soluţie pentru a asigura victoria cauzei naţionale. În pofida măsurilor restrictive, când Adunarea Electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de o mare mulţime, care timp de 3 zile s-a manifestat şi a acţionat la îndemnul grupării liberal - radicale. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie, deputaţii Partidei Naţionale urmau să propună alegerea domnitorului Moldovei, într-o şedinţă secretă a Adunării. Ipoteza unei duble alegeri fusese prevăzută în cercurile diplomatice încă din cursul ultimelor luni ale anului 1858. De ea pomeneşte consulul general austriac, ministrul de externe al Austriei, consulul Angliei la Iaşi, ministrul Belgiei la Viena şi alţi diplomaţi. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, într-o şedinţă secretă, reprezentantul Partidei Naţionale, pledând în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Deputaţii majorităţii conservatoare, având şi ei simţăminte unioniste, au acceptat să renunţe la candidaţii lor, dându-şi votul lui Cuza. Reveniţi în şedinţă publică, într-o atmosferă de entuziasm patriotic care a făcut o vie impresie chiar şi în rândul adversarilor străini ai Unirii, toţi cei 64 de deputaţi l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. Se încheia astfel, după expresia lui Ion Ghica „una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.
Dubla alegere a fost recunoscută de ansamblul puterilor garante şi de puterea suzerană, dar condiţionată numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi cu menţinerea separaţiei politico-administrative a celor două ţări.„Actul energic al întregii naţiuni române”, după cum just se exprima Mihail Kogălniceanu, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generaţiei paşoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simţămintele patriotice îşi găsiseră o încununare într-o soluţionare îndrăzneaţă şi inteligentă a unei probleme fundamentale a existenţei istorice a românilor dar, totodată, şi a unei probleme europene.

Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul militar, anul XVII, nr. 3(935)/2008

1917. Arma Auto la inceput de drum

1 martie – Ziua automobiliştilor militari
În primăvara anului 1917, în cadrul procesului de reorganizare a armatei române – refugiate, împreună cu autorităţile statului, în Moldova – era înfiinţat, cu începere de la 1 martie 1917, prin Înaltul Decret nr. 245 din 22 martie 1917, Regimentul de Tracţiune Automobilă. Acest moment semnifică apariţia Armei Auto în cadrul organismului militar românesc. Regimentul nou-înfiinţat înlocuia Compania de Automobile a Armatei creată prin Decizia Ministerială nr. 304 din 11 august 1915.
Prin Decizia Ministerială din nr. 520, din 27 martie 1917, se prevedea ca Regimentul de Tracţiune Automobilă să fie structurat, pentru partea activă, pe 3 batalioane „de automobile, autocamioane, autocamionete şi alte asemenea”, precum şi companii de motomitraliere, grupuri de autotunuri şi automitraliere. Pentru partea sedentară se stipula înfiinţarea unui batalion de depozit şi a unei şcoli de şoferi.
În ceea ce priveşte factorul uman, se stabilea ca ofiţerii necesari acestui regiment fie luaţi dintre ofiţerii activi şi de rezervă, precum şi dintre subofiţerii din cadrul formaţiunilor de automobile de pe lângă unităţile militare, aceştia din urmă trebuind să treacă un examen de specialitate. Cei care reuşeau la examen erau asimilaţi gradului de sublocotenent, păstrându-şi acestă asimilare pe timpul campaniei, ei putând fi înaintaţi la gradele asimilate imediat următoare.
Prin asimilare, se preciza în decizia ministerială mai sus-citată, se înţelegea „echivalenţa cu gradele ierarhiei militare respective numai din punct de vedere al soldei şi indemnizaţiilor şi din acela al îndeplinirii serviciului special de automobilişti”.
În penultimul articol al deciziei ministeriale se preciza: „Niciun comandament sau serviciu nu are dreptul de a da altă destinaţie personalului de la diferite formaţiuni sau comandate decât aceea pentru care au fost hotărâţi”.
Primul comandant al regimentului a fost colonelul Alexandru Polyzu, instalat în funcţie la 29 aprilie 1917.
Conform unui document emis la 24 mai 1917 de Secţia 3 Operaţii a Marelui Cartier General cele 3 batalioane ale Regimentul de Tracţiune Automobilă erau dispuse la fiecare din cele două armate create după reorganizare, precum şi la Marele Cartier General. Mai sunt menţionate şi 3 grupe de auto tunuri şi auto mitraliere, dar acestea din urmă aveau mai mult o existenţă „pe hârtie” din cauza dotării insuficiente. Statul-Major al regimentului conducea din punct de vedere administrativ şi tehnic automobilele de la partea activă, iar statele-majore ale batalioanelor din cadrul Marelui Cartier General şi al armatelor conduceau administrativ şi tehnic toate unităţile de automobile puse la dispoziţia acestor structuri. În schimb, grupele şi secţiile de turism puse la dispoziţia comandamentelor şi unităţilor intrau, potrivit aceluiaşi document, în compunerea organică a acestora de care depindeau administrativ, fiind conduse de regiment şi, respectiv, de batalioane numai din punct de vedere tehnic.
Problema înzestrării cu mijloace moto era una stringentă pentru marea unitate nou-creată. Dintr-un raport al comandantului Regimentului de Tracţiune Automobilă, datat 22 mai 1917, înaintat Biroului 3 Organizare al Marelui Cartier General rezultă că la Marele Cartier General exista un surplus de 50 de automobile, 5 autocamioane şi o autosanitară, în timp ce la Armata I-a se înregistra un deficit de 444 de automobile, 82 de motociclete, 176 de autocamioane şi 298 de autosanitare, iar la Armata a II-a erau necesare, peste efectivul prezent, 25 de automobile, 22 de motociclete, 75 de autocamioane şi 148 de autosanitare. Tot din acest document aflăm că regimentul era dotat cu autocamioane marca Fiat (Italia), Renault (Franţa), Packard (S.U.A.), Adler (Germania) şi Berna-Saurer (Elveţia).
Situaţia nu se remediase nici înainte de declanşarea marilor bătălii din vara anului 1917. Marele Cartier General raporta, la 10 iunie, Ministerului de Război că în zona frontului se înregistra un deficit de 197 de automobile, 551 de autocamioane, 75 de autocamionete şi 548 de „autobrancarde”. Se solicita Ministerului de Război să dispună ca Serviciul Automobilistic al Armatei, aflat în spatele frontului, în zona interioară, să cedeze din automobilele sale, din care o mare parte „sunt afectate la persoane”. Se cereau cel puţin 99 de automobile „dintre cele mai puternice”, care să facă faţă traseelor lungi şi drumurilor desfundate din zona frontului.
Dificultăţile inerente începutului de drum, dificultăţi agravate de condiţiile dramatice ale războiului nu i-au împiedicat pe automobiliştii militari, alături de ceilalţi ostaşi ai Armatei României, a-şi îndeplinească cu prisosinţă datoria faţă de Patrie în timpul Războiului de Întregire.
În deceniile următoare, creşterea gradului de motorizare şi mecanizare a armatei a constituit unul din obiectivele de primă importanţă al factorilor de decizie din cadrul organismului militar românesc. Automobiliştii militari contribuit, de-a lungul timpului, prin mijloacele specifice armei lor, la îndeplinirea cu succes a misiunilor încredinţate, atât a celor de ordin militar cât şi a celor pentru asigurarea intervenţiilor armatei în situaţii de urgenţă, în sprijinul autorităţilor locale sau centrale.

Lucian DRĂGHICI

Catre tine, cititorul nostru

Azi s-a născut blogul nostru. El va trata subiecte de istorie – istorie militară mai ales – românească şi universală. Toate articolele apărute în acest blog au apărut deja în publicaţii care tratează acest domeniu, în special în publicaţii militare.
Autorii îşi propun să publice aici articole diverse: de la studii, recenzii şi semnale editoriale până la cronici de film.
Sperăm că articolele postate în acest blog să vă intereseze şi vă mulţumim anticipat pentru vizită.
• Imaginea este (c) http://ro.wikipedia.org