Modalităţi de schimbare a regimurilor politice in Europa Centrala si de Sud-Est (1989). Cazul romanesc

Într-o lucrare dedicată prăbuşirii regimurilor politice comuniste din Europa de Est, în 1989(1), Adrian Pop identifică şase traiecte diferite de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă:
• Tranziţia prin negociere (Polonia şi Ungaria)
• Tranziţia prin capitulare (Germania răsăriteană şi Cehoslovacia)
• Tranziţia prin lovitură de stat şi liberalizare (Bulgaria)
• Tranziţia prin revoltă populară şi lovitură de stat (România)
• Tranziţia prin liberalizare şi colaps (Albania)
• Tranziţia prin liberalizare şi implozie (URSS şi Iugoslavia)
România, aşa cum se poate vedea, face o figură aparte, fiind singura ţară est-europeană în care sfârşitul vechiului regim şi tranziţia spre o nouă societate s-au produs prin violenţă.
Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor central şi est-europene care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Cum s-ar putea explica acest lucru?

Înainte de toate, este de remarcat faptul că, în România, nici moartea lui Stalin şi nici revelaţiile Congresului al XX-lea al PCUS nu au avut urmări semnificative. România nu a cunoscut frământări importante, precum cele ale muncitorilor germani, în 1953, şi nici un „moment 1956” de tipul celui din Ungaria sau Polonia. Nu numai că Gheorghiu-Dej a avut abilitatea de a stopa în faşă orice tentative de extindere a revoltelor, în 1956, în Transilvania şi Banat mai ales, dar i-a oferit lui Hruşciov un sprijin determinant în capturarea şi predarea liderului revoluţiei maghiare, Imre Nagy, al cărui sfârşit este bine cunoscut. În plus, a reuşit performanţa de a prezenta o răfuială politică la cel mai înalt nivel în Partidul Comunist Român – înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu, în 1952, înainte chiar de moartea lui Stalin(!), dar şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954 – drept o mişcare avant la lettre, care se plasa însă excelent în siajul destalinizării anunţate de Hruşciov, afirmând că nu există persoane de reabilitat în Partidul Comunist, problema cultului personalităţii fiind una închisă, cu toate încercările lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi de a prelua inţiativa, încurajaţi de schimbările petrecute la Moscova.
Când Nicolae Ceauşescu preia conducerea Partidului Comunist, în 1965, România făcuse eforturi importante pe linia distanţării de URSS, punctul culminant al acestui proces fiind Declaraţia din aprilie 1964. Momentul august 1968, unul dramatic pentru Cehoslovacia, îi prilejuieşte lui Nicolae Ceauşescu o nesperată posibilitate de relegitimare şi îi aduce un imens capital politic, în contextul noului curs impus de Partidul Comunist Român în ansamblul relaţiilor stabilite în lagărul sovietic. El apărea atunci, inclusiv celor eliberaţi din puşcăriile comuniste ale anilor ’50, un lider perfect dezirabil, în timp ce sprijinul nedisimulat al multor intelectuali, care au acceptat să intre în P.C.R., a lărgit considerabil baza regimului politic. Un distins intelectual spunea că „a fi fost împotriva lui Ceauşescu, în 1968, însemna să fii împotriva României!”
Noul lider comunist român, cel care părea că va purcede pe calea unui comunism naţional de tipul celui inovat de conducerea iugoslavă în anii schismei ivite între Tito şi Stalin, a trecut, treptat, de la un comunism naţional, cu vădite tente de liberalizare şi relaxare ideologică, la un comunism de tip neostalinist, care s-a opus constant oricărei liberalizări, reconfigurând o atmosferă de cazarmă.
Când, în anii ’80, ar fi putut fi întrunite condiţiile unor schimbări semnificative, anchilozarea regimului era una mult prea avansată. Oamenii de încredere ai familiei Ceauşescu erau deja plasaţi în poziţiile-cheie, oameni cu o coloană vertebrală extrem de elastică (2), Securitatea era atotputernică (nu atât prin numărul angajaţilor, ci prin capacitatea acesteia de a coopta un număr semnificativ de informatori, cu un sistem de supraveghere încrucişată, şi „sprijinitori” cu contract, inclusiv cu beneficii financiare, burse sau ieşiri în străinătate!(3)).
Intelectualitatea a avut şi ea un rol important în acest proces. Ea ar fi trebuit să fie un adevărat far călăuzitor într-un eventual proces de examinare critică a „raiului” comunist, îndelung promis, dar ea era mult mai preocupată de a obţine propriile privilegii, de a publica, fie şi acceptând, pe alocuri, foarfecele cenzurii, în speranţa tipăririi cărţilor la editurile oficiale şi încasării sumelor, nu mici, care le-ar fi revenit din drepturile de autor. Aşa s-ar putea explica totala inapetenţă a scriitorilor români pentru samizdat, inexistenţa unei autentice Carte 77 în România, singurul ei reprezentant serios, Paul Goma, fiind ostracizat şi lăsat singur în demersurile şi protestele sale. Poate una dintre cele mai elocvente mărturii este stenograma întâlnirii de la Neptun, în iulie 1978, dintre Nicolae Ceauşescu şi unii membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor.
Puţini au fost scriitorii care, după 1989, au reuşit să scoată din sertarele secrete prozele ascunse, chipurile, cu grijă, dar unii, conştiinţe ale anticomunismului de astăzi, îi cereau spăşiţi, lui Nicolae Ceauşescu, să le fie acordată „şansa de a se reabilita”, punându-şi cenuşă în cap pentru „lipsa de vigilenţă” dovedită. Alţii îşi vedeau liniştiţi de bursele obţinute în străinătate. M-am întrebat, întotdeauna, cum ar fi sunat, oare, eventualele memorii ale unor Vaclav Havel sau Adam Michnik, adresate liderilor comunişti din Cehoslovacia şi Polonia, presupunând că ele ar fi putut fi scrise în termenii amintiţi.
Când are loc, la Bucureşti, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, între 20 şi 24 noiembrie 1989, majoritatea liderilor politici comunişti cu vechi state fuseseră deja înlocuiţi din funcţii, prin deciziile forurilor de conducere ale partidelor. Janos Kadar îi lasă locul, în mai 1988, lui Karoly Grosz, dar în octombrie 1989 regimul comunist din Ungaria este în colaps, ca şi partidul unic care îl patrona. La 18 octombrie 1989, Erich Honecker, mai degrabă nevoit de vocea străzii, predă ştafeta mai tânărului Egon Krenz, iar Todor Jivkov, cel mai longeviv lider comunist din ţările est-europene (aflat în funcţie din 1954!) este şi el înlocuit, prin decizia unei plenare lărgite a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, cu Peter Mladenov.
La încheierea Congresului al XIV-lea, Ceauşescu era de neclintit. Îşi păstra poziţia, iar schimbările, aşteptate, întârziau să apară. Acesta a fost, în opinia mea, unul din semnalele necesare pentru coagularea intereselor diferite în vederea înlăturării regimului patronat de Nicolae Ceauşescu. Chiar în condiţiile de criză, în 17 decembrie 1989, când Ceauşescu joacă, abil, rolul celui pregătit să predea puterea, în Comitetul Politic Executiv nu există nici măcar o singură voce curajoasă care să-i ceară să se retragă. Doar Manea Mănescu avea să dea măsura degringoladei regimului şi a decăderii umane, la 22 decembrie 1989, sărutând mâna dictatorului, înainte ca acesta să se urce în elicopterul care îl va purta, de fapt, spre propria-i execuţie.
Astfel, o abilă acţiune a unui eşalon doi al Partidului şi al Securităţii, a serviciilor secrete străine, o contrapunere a armatei – trimisă în stradă şi incapabilă să acţioneze în circumstanţele în care o silea regimul să acţioneze – celorlalte componente ale sistemului naţional de apărare, pe fondul unei revolte populare autentice, precum şi incapacitatea liderilor regimului politic comunist de a mai acţiona coerent în condiţii de criză profundă a sistemului au condus la haosul şi soluţia violentă din acele zile fierbinţi ale lui decembrie 1989.
România şi-a avut nu numai unicitatea propriei soluţii de ieşire din comunism, dar şi un parcurs inedit al tranziţiei de la comunism la democraţie şi economie de piaţă pentru că a înţeles mult prea târziu relele organice, ca să folosesc o expresie consacrată de Gheorghe Tătărescu, ale regimului comunist pe care îl abandonase în haos şi sânge.
Din nefericire, mă tem că nu le-a înţeles nici astăzi. Desigur, acceptând ipoteza că a făcut toate eforturile în acest sens.

Florin ŞPERLEA

NOTE
1. Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 375.
2. Sunt de semnalat, de pildă, mărturiile generalului Constantin Olteanu, în perioada în care acesta a ocupat funcţia de primar general al Capitalei (Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor. Însemnările unui primar general, Bucureşti, Editura Aldo 2004), dar şi acelea ale lui Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR, din 1982 până în decembrie 1989, intitulate Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, (Bucureşti, Editura Albatros, 2000). Ambele surse sunt semnificative pentru ilustrarea incapacităţii unora dintre cei aflaţi în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia de a spune adevăruri care ar fi putut să-i coste înlăturarea din funcţiile pe care le deţineau. Aceştia au ales, fireşte, să-şi păstreze posturile.

3. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a făcut publice, recent, mărturii elocvente privindu-i pe academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici şi mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. Vezi: http://www.cnsas.ro/ofiteri_colaboratori/colaboratori/colab10.pdf .În cazul primului, este vorba de sume importante de bani primite şi sprijinirea unor călătorii în străinătate cu scopuri precise în beneficiul intereselor Securităţii.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Un blog despre revoluţia din 1989: http://mariusmioc.wordpress.com

ciobanu.nicolae2002@gmail.com spunea...

Deşi cu mare întârziere, am văzut şi am moderat comentariul. Mai mult decât atât, de acum blogul tău se va regăsi în blogroll. Mulţumesc!