Campania armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (2)


Povestesc veteranii
Numărul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor, cifrat la aproximativ 25 000, demonstrează că  pentru eliberarea teritoriilor româneşti din est a fost necesar un efort militar considerabil, purtat împotriva unui inamic tenace şi hotărât să reziste şi în condiţiile unui relief dificil. Mărturiile celor aflaţi în prima linie în acele zile sunt edificatoare în această privinţă. Povesteşte Mihai Popovici, pe front sergent-major în unul din regimentele de dorobanţi ale Diviziei 14 infanterie:
„În zorii zilei de 2 iulie 1941, subunităţile Regimentului 13 dorobanţi (Divizia 14 infanterie) se găseau în apropierea malului vestic al Prutului, în zona satului Bogdăneşti (16 km nord-vest de Iaşi), cu batalioanele 1 şi 2 în cap, gata să forţeze râul. Inamicul ne-a descoperit prezenţa şi a început să tragă cu artileria şi aruncătoarele asupra noastră, provocându-ne pierderi destul de mari în oameni şi materiale. Sub protecţia focului puternic al artileriei noastre, care a reacţionat prompt şi a redus la tăcere mare parte din artileria adversă, primele subunităţi ale batalionului 1 au trecut pe malul opus şi au început lupta cu inamicul. Traversarea Prutului a fost grea, fiindcă sovieticii au dezlănţuit un puternic foc de arme automate, deşi artileria noastră a ţinut continuu sub lovituri puternice malul stâng al râului. Pe timpul traversării, o barcă din imediata mea apropiere a fost lovită şi s-a scufundat. Doi militari au fost ucişi, dar trei au scăpat ca prin minune nevătămaţi. [...] Pentru mine a fost cutremurător momentul când am văzut primii morţi şi răniţi căzând în jurul meu, loviţi de schije sau de gloanţe, dar mi-am păstrat credinţa fermă că voi învinge toate emoţiile şi greutăţile războiului şi am mers înainte fără a ezita”.
Generalul de brigadă (r) Ion Dăscălescu, pe front locotenent, comandant al unui regiment din Divizia 1 gardă, îşi amintea de o întâmplare care l-a marcat profund: „La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leava). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar şi cei răniţi, au fost ucişi până la unul. Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată în vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa către noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze. Acţiunea bestială a sovieticilor a stârnit indignare şi oroare în rândurile tuturor ostaşilor noştri”.
Despre luptele violente din zona satului Ţiganca ne povesteşte dr. Pantelimon Nedelescu, pe front sergent în Regimentul 6 dorobanţi gardă „Mihai Viteazul” (Divizia 1 gardă):
„Duminică 6 iulie 1941. O zi de vară cu cer senin şi soare fierbinte, care în debutul ei nu prevestea nimic. Împovăraţi de gânduri, ne aşteptăm masa de prânz, până la care ne mai consumăm timpul cu probleme de ordin administrativ. Se făcuse ora 10. Din satele româneşti ce se aflau în apropierea noastră, se auzeau triste dangăte de clopot, care anunţau derularea sfintei liturghii. Se împliniseră două săptămâni de când izbucnise războiul şi nu înţelegeam de ce rămâneam în aceste locuri de unde în prima noapte gândisem că în câteva zile vom izgoni cotropitorii din Basarabia! Şi deodată firul acestor gânduri a fost întrerupt de ordinul ce se transmitea fulger: pregătirea de atac! După câteva minute, am pornit în iureş spre Prut […] După trecerea Prutului, am şi devenit ţintele inamicului, care continua să ocupe linii succesive pe dealul Ţiganca – Gheltosu, perpendicular pe direcţia noastră de atac. Atacam pe un front larg de-a lungul Prutului, în salturi om cu om, pe grupe, plutoane etc. Pe măsura înaintării noastre, focul inamic devenea tot mai nimicitor, cu toate armele din dotare. Şuieratul gloanţelor, asociat cu cel al schijelor, ne sugera ideea că eram în iad, din care nu mai aveam scăpare.
Am ajuns la nivelul unui pod (pe partea stângă a atacului nostru) peste un pârâu care tăia şoseaua care lega localităţile Ţiganca şi Hârtoape. Am fost nevoiţi să ne oprim pentru un timp, pentru ca artileria să intervină asupra apărării inamice. Pierderile noastre erau foarte mari: peste 50% din efective numai în câteva ore de atac. Lacul Ţiganca era plin de cadavre ca şi râuleţul în care se zbăteau şi cereau ajutor cei răniţi [...] În acest vacarm, peste care plutea coasa morţii, am continuat să respingem prima linie a inamicului situat în dealul din faţa noastră, astfel încât, la căderea, serii, ocupam tranşeea inamică. Din efectivul companiei mele rămăsesem 17 oameni în viaţă! Pe timpul nopţii, ocupând aceste tranşee, nu mai adânci de 50-60 de centimetri, am continuat schimburi violente de foc cu linia a doua a inamicului fixat în teren. Noaptea a fost un infern la fel de înspăimântător ca şi în cursul zilei. Spre zori, inamicul s-a retras, iar noi am continuat înaintarea”.
Aceste mărturii evidenţiază atât ferocitatea luptelor, cât şi moralul foarte bun al soldaţilor români, convinşi de justeţea cauzei pentru care luptau: reintegrarea teritoriilor rupte din trupul Ţării cu doar un an înainte. Dar virtuţile ostăşeşti nu au putut suplini gravele deficienţe organizatorice şi greşelile în îndeplinirea misiunilor, consecinţe directe ale lipsei de pregătire în timp de pace.

Lanţul slăbiciunilor
Cele mai grave erori de comandament au avut loc în zona de acţiune a Armatei a 4-a, coordonată direct de Marele Cartier General român. Deşi datele de începere a operaţiilor de forţare erau deja stabilite, numeroase unităţi se aflau încă în marş spre zonele de ofensivă, ceea ce însemna că forţarea Prutului urma să se facă în condiţii de oboseală acumulată. Probleme deosebite va întâmpina Corpul 5 armată, cel care va da lupte grele pentru menţinerea unor capete de pod la est de Prut. Sesizând că pregătirile pentru trecerea acestuia nu erau încheiate, generalul Nicolae Şova, comandantul  Diviziei de gardă, a solicitat comandantului Corpului 5 armată amânarea începerii acţiunii cu 24 de ore, pentru că mijloacele de trecere se aflau încă la 2-3 km de plaje, arătând că trecerea în timpul zilei, fără pregătire de artilerie, se va face cu mare greutate şi cu multe pierderi, elementul-surpriză fiind pierdut din cauza transportului materialului de trupe pe şoseaua de pe malul Prutului.
Opinia generalului Şova nu a fost luată în considerare, astfel că unităţile Corpului 5 armată şi-a angajat forţele gradual, permiţând apărării sovietice să fie deosebit de eficientă, zona localităţii Ţiganca devenind un adevărat „abator” pentru soldaţii români, bravi dar conduşi cu incompetenţă. Insuficienta angajare iniţială a unui număr suficient de forţe a fost dublată de alegerea nepotrivită a sectorului de forţare. În acel loc, lanţul de dealuri care coboară dinspre nord spre sud, cu o altitudine de peste 350 de metri, domină malul de vest, făcând imposibilă cucerirea şi menţinerea unui cap de pod fără controlul acestor înălţimi. În plus, valea largă a râului era înconjurată de mlaştini, un alt obstacol greu de trecut. Nu este deci de mirare că situaţia a fost deosebit de critică în primele zile de după declanşarea atacului, unele voci luând în considerare chiar o retragere generală în spatele Prutului. Introducerea succesivă în luptă a unor noi unităţi şi mai ales evoluţiile favorabile din alte sectoare ale frontului au dus la stabilizarea situaţiei şi retragerea forţelor sovietice.
O altă situaţie extrem de gravă  a avut în prim-plan unităţile Diviziei 35 infanterie. După un şir de succese notabile în forţarea Prutului, orgoliul generalului Emil Procopopiescu-Mahu, comandantul diviziei, l-a împins să înainteze fără a-şi lua necesarele măsuri de precauţie, din dorinţa de a ajunge la Chişinău înaintea germanilor, care operau din stânga masivului Corneşti. Cu unităţile diviziei dispuse pe două coloane, având întreaga artilerie grupată – o greşeală elementară atunci când avansezi într-un teritoriu nesigur – generalul Procopopiescu a lăsat unui grup de cercetare misiunea de a face legătura între cele două grupări tactice şi de a informa despre mişcările inamicului. Convins că sovieticii, învinşi în luptele anterioare, se retrag în permanenţă, comandantul grupului de cercetare a înaintat nestingherit, fără o minimă analiză a împrejurimilor. Aflaţi pe înălţimile ce flancau direcţia de înaintare a unităţilor diviziei, trupele sovietice au declanşat, în după-amiaza zilei de 8 iulie, un puternic contraatac cu infanterie şi tancuri. Pierderile au fost extrem de mari: 2781 de militari, din care 177 morţi, 2295 răniţi şi 309 dispăruţi. În luptă a căzut şi comandantul Regimentului 63 artilerie, colonelul Felix Coscinschi, „cu mitraliera în braţe apărându-şi tunurile”, după cum menţionează rapoartele vremii, ceea ce nu i-a împiedicat pe sovietici să captureze întreaga artilerie a diviziei.
Manstein, Avramescu şi P. Dumitrescu în Crimeea
Sursa: Biblioteca Naţională a României
Informat asupra situaţiei create, generalul Ion Antonescu  – care felicitase marea unitate pentru succesele înregistrate până în acel moment – a sosit la 10 iulie în zona de cantonare a ceea ce mai rămăsese din Divizia 35 infanterie, împreună cu Regele Mihai. El a ordonat demararea unei anchete, care a stabilit că dezastrul s-a datorat lipsei de prevedere a comandamentului şi uşurinţei cu care s-a raportat că trupele pot pătrunde în defileu fără nicio problemă.
La nivel strategic, este limpede că eliberarea teritoriilor româneşti din est ar fi fost imposibilă fără aportul trupelor germane. Conducătorul statului român, deşi conştient de slăbiciunile arătate de trupele române în ofensivă în faţa unui inamic hotărât să reziste, a luat ulterior hotărârea de a folosi exclusiv Armata a 4-a română pentru asaltul asupra Odessei – o victorie realizată cu enorme pierderi de vieţi omeneşti.
Sugestive sunt cuvintele generalului german Speidel care, întrebat de un jurnalist american după război care au fost cele mai bune trupe aliate, ungurii, slovacii, italienii, a răspuns: „Nici unii dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune”.
Poate cea mai importantă lecţie a campaniei armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei rămâne cea a curajului şi a jertfei. Nu există nimic mai nobil decât a-ţi da viaţa pentru naţiunea căreia aparţii. Românii, transformaţi între timp din popor în populaţie, găsesc extrem de dificilă şi minima obligaţie a generaţiilor actuale – aducerea aminte.

Scurtă bibliografie
Istoria românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2008;
Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru, Editura Vasie Cârlova, Bucureşti, 1996;
Armata română în al doilea război mondial, vol. I, coordonatori col. dr. Alesandru Duţu, conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Militară, Bucureşti, 1996;
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a.

Dr. Manuel Stănescu