Între „regimuri”

Evenimentele care se succed cu rapiditate, spre sfârşitul anului 1989, în statele comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, lasă să se întrevadă un plan general de transformare a regimurilor politice din aceste ţări, sub atentul control al Moscovei, în două variante: a. schimbarea liderilor politici, prin decizii interne ale structurilor de conducere ale partidelor comuniste respective şi b. schimbarea acestor lideri sub presiunea străzii, în condiţiile în care nu se întrevedea nicio posibilitate de înlocuire la vârf prin decizii ale forurilor comuniste de conducere.

Când are loc, la Bucureşti, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, între 20 şi 24 noiembrie 1989, majoritatea liderilor politici comunişti est-europeni cu vechi state fuseseră deja înlocuiţi din funcţii, prin deciziile forurilor de conducere ale partidelor. Janos Kadar îi lasă locul, în mai 1988, lui Karoly Grosz, dar în octombrie 1989 regimul comunist din Ungaria este în colaps, ca şi partidul unic care îl patrona. La 18 octombrie 1989, Erich Honecker, mai degrabă nevoit de vocea străzii, predă ştafeta mai tânărului Egon Krenz, iar Todor Jivkov, cel mai longeviv lider comunist din ţările est-europene (aflat în funcţie din 1954!) este şi el înlocuit, prin decizia unei plenare lărgite a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, cu Peter Mladenov.

La încheierea Congresului al XIV-lea al PCR, Nicolae Ceauşescu părea însă de neclintit. Îşi păstra poziţia, iar schimbările, aşteptate, întârziau să apară. Acesta a fost, în opinia mea, unul din semnalele necesare pentru coagularea intereselor diferite în vederea înlăturării regimului patronat de Nicolae Ceauşescu. Era evident că liderul comunist român nu este dispus să cedeze locul său în fruntea Partidului şi, în aceste circumstanţe, trebuia apelat la a doua variantă, care implica manifestaţii de stradă. Chiar în condiţiile de criză, în 17 decembrie 1989, când Ceauşescu joacă, abil, rolul celui pregătit să predea puterea, în Comitetul Politic Executiv nu există nici măcar o singură voce curajoasă care să-i ceară să se retragă. Doar Manea Mănescu avea să dea măsura degringoladei regimului şi a decăderii umane, la 22 decembrie 1989, sărutând mâna dictatorului, înainte ca acesta să se urce în elicopterul care îl va purta, de fapt, spre propria-i execuţie.

Virgil Măgureanu, primul şef al Serviciului Român de Informaţii, creat în martie 1990 pe ruinele fostei Securităţi, s-a decis să discute evenimentele premergătoare anului 1989 în România şi nenumăratele controverse legate de Revoluţia română din Decembrie 1989, într-un lung dialog cu Alex Mihai Stoenescu (De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Editura RAO, 2008). Pentru istoric, mărturiile martorilor oculari, dar mai ales ale aşa-numiţilor insideri ai puterii sunt capitale pentru conturarea şi înţelegerea unor evenimente istorice. De aceea, chiar dacă Virgil Măgureanu rememorează relativ târziu detalii privitoare la pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei din Decembrie 1989, provocat cu o insistenţă de reporter specializat în „hăituirea” interlocutorului de scriitorul Alex Mihai Stoenescu, s-ar putea spune că aceasta e bine să se petreacă mai bine mai târziu decât niciodată. Cu atât mai mult cu cât Măgureanu ne asigură că documente importante pentru scrierea istoriei României, înainte şi după 1989, se află încă în „locuri intangibile” (p. 61), fără să ne spună care ar fi acelea.

Ceea ce surprinde, de la bun început, este titlul lucrării, pentru că în vreme ce regimul comunist din România, care, în anii dinainte de 1989, devenise pe deplin identificat cu Nicolae Ceauşescu, este definit printr-un termen generic, fără a fi individualizat prin numele dictatorului, în vreme ce regimul postcomunist este limpede determinat prin asocierea acestuia cu numele lui Ion Iliescu. Intenţionat sau nu, atât intervievatul, cât şi reporterul subscriu, se înţelege, la definirea foarte personală a regimului postcomunist din România, lăsând să se înţeleagă că, în timp ce Nicolae Ceauşescu nu şi-a pus amprenta personală asupra regimului pe care l-a patronat (ceea ce e fals!), Ion Iliescu ar fi făcut-o. Virgil Măgureanu explică însă foarte clar dezamăgirea pe care i-a produs-o Ion Iliescu după 1989, principalul reproş fiind „numirea unor oameni în funcţii publice şi nivelul lor de calitate” (p. 39). Trag nădejde că Virgil Măgureanu îi va fi spus aceste lucruri lui Ion Iliescu şi în anii în care a fost şeful SRI, şi nu doar acum, post factum, pentru ochii cititorilor cărţii şi posteritatea pentru care, cu grijă, rostesc memorialiştii vorbe cu miez, punându-se pe sine într-o lumină favorabilă.

În al doilea rând, Virgil Măgureanu arată că, de fapt, Revoluţia română din decembrie 1989 este, cumva, câte un pic din toate: „teleghidare” (ca să folosesc un termen pe care el însuşi îl utilizează atunci când vorbeşte despre personaje importante ale acelor evenimente, precum Silviu Brucan, Petre Roman sau chiar Ion Iliescu), manipulare, revoltă populară, mistere care par de neelucidat până astăzi (dacă ar fi să mă gândesc numai la problema teroriştilor, singurul inamic din istoria militară universală, cum susţine, corect, istoricul Florin Constantiniu, care nu a lăsat pe „câmpul de luptă” niciun mort, niciun rănit şi niciun prizonier!), haos şi cumplită dezorganizare în privinţa intervenţiilor armatei mai ales (în Bucureşti, dar şi în alte oraşe din ţară), dar şi multă confuzie, la toate nivelurile cu putinţă. Ceea ce ar putea să pară destul de nefiresc pentru o mişcare „pregătită” dinainte, cum pretinde Măgureanu, căci ori preparatorii ei nu s-au ridicat la înălţimea complexităţii evenimentelor pe care le „pregătiseră”, ori acestea le-au scăpat din „eprubetă” şi s-au transformat cu rapiditate în ceva de necontrolat.

Virgil Măgureanu aduce însă numeroase informaţii noi cu privire la rolul jucat în evenimentele din decembrie 1989 (şi, prin extensie, mărturii despre cei din jurul său) şi în perioada tumultuoasă de după aceea, recompune ample portrete ale unor figuri de primă mână în acele timpuri şi, fireşte, ocoleşte cu abilitate răspunsuri tranşante în cazul unor probleme precise ridicate de Alex Mihai Stoenescu. Virgil Măgureanu, care, adesea, dă senzaţia că ştie totul (inclusiv dosarele personale ale unor lideri ridicaţi de revoluţie în funcţii publice importante, cunoaşterea lor fiind o sarcină de serviciu, consideră Măgureanu!), se ascunde în spatele „structurilor” SRI când vine vorba de capturarea, prin dărâmarea unui zid care le adăpostea, a microfilmelor realizate de structura anti-KGB a fostei Securităţi (şi care ar fi conţinut documente privindu-i pe Ion Iliescu, Nicolae Militaru şi alţii), pretinzând că nu ştie ce conţineau acele microfilme şi că ele ar fi fost date spre păstrare componentelor specializate ale SRI. Să fie aşa cum pretinde!

În egală măsură, Virgil Măgureanu rezistă cu tenacitate încercărilor repetate şi insistenţelor care amintesc performanţe de anchetator profesionist ale lui Alex Mihai Stoenescu de a culpabiliza Armata, în ansamblu, pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 mai cu seamă, fără a oferi însă detalii convingătoare cu privire la rolul jucat de unele structuri ale armatei în tot felul de diversiuni sau acţiuni de reprimare (aşa cum crede Stoenescu, pentru că pleacă de la premisa, falsă, că armata era singura structură închegată, disciplinată, care avea capacitatea de a se implica în acţiuni diverse, inclusiv război electronic!).

Dialogul celor doi, Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu, este antrenant şi cuceritor, oferind noi mărturii şi viziuni diferite pentru cunoaşterea istoriei recente a României, chiar dacă necesare precauţii în preluarea informaţiilor furnizate sunt utile oricărui cititor.

Florin ŞPERLEA

Niciun comentariu: