Culisele abdicarii

După lovitura de stat din 1864 şi instaurarea regimului autoritar al lui Cuza, între liberalii radicali şi conservatori s-a produs o apropiere treptată, în vederea înlăturării domnitorului, restaurarea regimului parlamentar şi aducerea unui prinţ străin ca garant al Unirii. Zvonurile privind intenţia lui Cuza de a numi un succesor în persoana fiului său şi de a crea astfel o dinastie - ceea ce s-a dovedit a fi complet fals - precum şi intenţiile marilor imperii limitrofe, în special Rusia, de a anula – prin jocuri politice – unirea Principatelor, a dus la formarea „monstruoasei coaliţii”. În afara liderilor politici liberali şi conservatori, în conspiraţia pentru înlăturarea lui Cuza au fost atrase şi nume importante din conducerea armatei - colonelul Nicolae Haralambie (comandantul singurului regiment de artilerie din Capitală şi căruia i s-a promis un loc în Locotenenţa domnească de după înlăturarea lui Cuza), maiorul Dimitrie Lecca, aflat la comanda Batalionului de vânători instalat la Bucureşti şi colonelul Dimitrie Kretzulescu, şef al Diviziunii militare teritoriale Muntenia. După unele surse, chiar Maria Obrenovici, amanta domnitorului, a fost atrasă în conjuraţie, în schimbul promisiunii că lui Cuza îi va fi cruţată viaţa!
Spre înşelarea vigilenţei poliţiei conduse de Alexandru Beldiman, Maria Rosetti (soţia lui C.A. Rosetti) a organizat o recepţie în noaptea de 10 spre 11 februarie, la care alţi membrii ai conjuraţiei aveau şi ei misiunea „a ţine la joc de cărţi pe funcţionarii şi ofiţerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată”. În seara respectivă, domnitorul a cinat singur cu doamna Elena. În jurul orei 19.00, în Palat, reuşeşte să pătrundă Gheorghe I. Dogărescu, tânăr angajat în redacţia gazetei „Trompeta Carpaţilor”. Acesta îi înmânează domnitorului un mesaj din partea directorului Cezar Boliac, care îl înştiinţa că „patru mii de oameni înarmaţi [...] vor năvăli în palat pentru a-l sili să abdice de pe tron”. Boliac avea informaţia de la locotenentul August Gorjan din Batalionul de vânători care asigura paza Palatului. Uşor alarmat, Cuza îl cheamă pe... colonelul Haralambie care îi dă asigurări că oraşul e liniştit. Totuşi, domnitorul îi cere... maiorului Lecca (viitorul ministru de război) să dubleze paza palatului. În jurul orei 2.00, trupe ale Regimentului 7 şi două baterii de artilerie se îndreaptă spre palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii care trebuiau să-l aresteze pe domnitor (căpitanii Anton Costiescu, Alexandru Lipoianu, Constantin Pillat), după ce reţin câţiva membrii ai camarilei, urcă în apartamentul domnitorului. Ca întotdeauna în astfel de momente, există mai multe variante referitoare la desfăşurarea evenimentului. Cel mai probabil, Maria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii să poată pătrunde nestingheriţi. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmplă şi l-a trezit din somn. Cuza avea pistoalele sale pe noptieră, dar nu a apucat să le folosească. Conform surselor, Alexandru Ioan Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri ce stăteau cu revolverele întinse asupra lui, i-a întrebat ce doresc. „Am adus abdicarea Măriei Voastre - a răspuns cu îndrăzneală căpitanul Costiescu - şi vă rog să o iscăliţi”. „Nu am condei şi cerneală la îndemână”, a replicat Cuza, ţinut departe de masa unde ţinea pistoalele. Fiind încredinţat că au tot ce trebuia, domnitorul - fără să se grăbească, ceea ce îi irita pe conspiratori - a invocat lipsa unei mese pe care să iscălească. Soluţia a fost repede găsită de căpitanul Pillat, care şi-a aplecat umerii pentru ca spatele său să fie la îndemâna domnitorului. În jurul orei 4 dimineaţa evenimentul era consumat. Documentul abdicării fusese conceput de Ion Ghica şi C.A. Rosetti şi avea următorul conţinut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron , depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”. În mod evident, invocarea poporului şi a dorinţei naţiunii era neacoperită de realitate şi demagogică. Oricum noul guvern (minister, cum se numea atunci) nu era ales de popor, ci numit de domnitor.
La ieşirea din Palat, garda e obligată să facă stânga - împrejur pentru a nu-l recunoaşte pe domnitor şi pentru ca acesta să nu poată face apel la vreunul dintre militarii cunoscuţi. Este urcat în trăsura pusă la dispoziţie de Ion Ghica şi dus la locuinţa lui Costache Ciocîrlan, un apropiat al lui C.A. Rosetti (ce fusese arestat în noiembrie 1864 şi ţinut închis o perioadă). A doua zi, consulul François Tillos, reprezentând Franţa la Bucureşti, a cerut primului ministru garanţii că Alexandru Ioan Cuza se află în viaţă şi permisiunea de a-l vedea. Asigurat că este în viaţă, dorinţa de a-l vedea i-a fost refuzată. Totuşi, Tillos a găsit repede oameni în Bucureşti care să-l conducă la locul unde Cuza era reţinut. În urma discuţiei cu căpitanul Costiescu, gardianul domnului detronat, consulul francez reuşeşte să-l convingă să accepte întrevederea cu arestatul. Cuza îl încredinţează pe Tillos că a semnat actul de abdicare fără să fie obligat. În aceeaşi zi, fostul domnitor a trimis generalului Nicolae Golescu (membru al Locotenenţei) un mesaj scris în care preciza că „numai un Principe străin, după a mea părere, închezăşuie viitorul României”. După îşi exprima dorinţa de a pleca din ţară „cât mai degrabă”, Cuza încheia mesajul cu cuvintele: „Să trăiască România!”.
În ziua de 12 februarie, guvernul hotărăşte mutarea lui Cuza de la casa lui Costache Ciocîrlan la Cotroceni, deoarece foştii miniştri de război, I.E. Florescu şi colonelul A. Solomon, intenţionau să ia cu asalt locul de detenţie şi să-l elibereze cu ajutorul corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti neimplicat în conspiraţie, acţiune dezavuată de Cuza. Seara, fostul domnitor părăseşte Palatul Cotroceni, îndreptându-se spre Braşov, la plecare asistând locotenenţa domnească şi întreg guvernul. Dând dovada patriotismului său, Cuza a găsit puterea de a face următoarea urare: ”Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” şi a încheiat, din nou, prin cuvintele: „Să trăiască România!”

Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul Militar anul XVII, nr. 3(935)/2008

Niciun comentariu: