În urmă cu peste 90 de ani (în 1917), marele istoric Nicolae Iorga se afla în „băjenie” la Iaşi. Îndurând laolaltă cu întreaga naţie suferinţele „băjeniei”, făcând mari eforturi materiale, reuşea să ţină în viaţă cotidianul său, aflat la cel de-al unsprezecelea an de „viaţă” – „Neamul Românesc”, scris în cea mai mare parte de către marele savant şi patriot. În paginile sale şi-au găsit locul şi părerile marilor personalităţi ale vremii dar şi scriitorii şi poeţii de seamă ai românilor.
Din articolele ziarului emanau, zi de zi, încrederea în viitorul naţiunii, îndemnul de a nu se descuraja în urma înfrângerii suferite în anul ce abia trecuse (1916). Nu în ultimul rând, pana sa acidă înfiera şi biciuia laşitatea, căpătuiala prin furtişaguri de tot felul pe seama bugetelor armatei din anii neutralităţii (1914-1916), fapt ce a făcut ca oştirea ţării să intre în vâltoarea primei conflagraţii mondiale din cel de-al XX-lea veac, cu mari lipsuri în înzestrare. Aceasta fiind, între alte cauze, una din cele care au dus la pierderea campaniei din anul 1916. Erau, de asemenea, „biciuiţi” cu litere de foc fanfaronii de tot felul, fie ei politicieni sau militari, care, se „îmbătau” şi la rândul lor îmbătau şi poporul român cu o încredere într-o victorie facilă, încredere cu numic justificată.
Primele articole, publicate în chiar primele zile ale noului an (1917), îndeamnă la calm, la unirea forţelor întregii naţii, „de la vlădică până la opincă”, spre a salva Ţara şi Neamul.
O atenţie deosebită acorda marele savant corpului ofiţerilor în care îşi punea mari speranţe, oferind „Lecţii pentru tinerii ofiţeri”, lecţii desprinse din drama trecutei campanii a armatei române.
În articolul „Lecţii pentru viitorii ofiţeri, partea I, Suferinţa”1, făcând o trecere în revistă a luptelor duse de români pentru a-şi apăra fiinţa neamului şi ţara, în comparaţie cu alte neamuri vecine nouă, sau mai îndepărtate, savantul evocă luptele înaintaşilor spre încrederea în victorie a urmaşilor lor, chemaţi să lupte pentru neam şi ţară. Astfel, evocă lupele duse mai ales cu Imperiul otoman, dar nu numai: „În acest timp însă şi contra Turcilor noi ne-am păstrat. Nu nea- ferit nici de ei, ci cu steag drept am stat noi, cei puţini, înaintea lor, cei fără număr. Este oare vreun sat pe acest pământ care să nu-şi fi dat birul de sânge şi lacrimi Turcimii şi hoardelor tătărăşti pe care Sultanul le năpustea asupra celor mai îndărătnici dintre creştini?”2. Subliniind apoi, faptul că atunci când oştirile voievozilor, istovite în atâtea şi atâtea războaie, intervenea înţelepciunea domnilor, care, căutând pacea spre salvarea neamului şi a creştinismului, făceau mari eforturi diplomatice, recurgând la orice mijloace pentru a nu cădea în robie străină. „La urmă, când braţele obosite nu mai puteau ţine sabia, cu cel din urmă ban ruginit de sudoare al ţăranului sărac, am plătit dreptul de a nu avea în cuprinsul hotarelor noastre niciun dregător turc, de a nu se săpa în pământul nostru temelia niciunei moschei, de a rămâne cu legea, datinile, aşezămintele şi dinastiile noastre într-o vreme când din Buda poruncea Paşa şi când peste căsuţele umilite ale Pestei se revărsa zilnic căutarea muzeinului care chema pe Alah stăpânul”.3
Evocând trecutul înaintaşilor, savantul, bun psiholog, urmărea să trezească la tineretul mobilizat în anul de crunte bătălii, cu precădere la tinerii ofiţeri, pregătiţi în mare grabă şi înarmaţi cu cele mai noi cunoştinţe şi experienţe din luptele celor trei ani de război de pe toate fronturile , mândria faţă de faptele de arme ale bunilor şi străbunilor lor. „Bunicii noştri încă au avut să treacă prin suferinţă. Au fost umiliţi prin ocupaţiile străine, au fost măcelăriţi şi ei de hoardele turceşti în trecere (diplomat, savantul cruţă ocupaţiile ruseşti, la fel de pustiitoare, acum având ca aliată Rusia – n.a.), au plătit în ţară şi au pribegit şi s-au întrebat cu durere pe care acum o începem a o înţelege, cum va ieşi ţara lor din viforul cumplit prin care trecea”.4
Savantul nu se fereşte a veşteji lipsa de patriotism, lipsa spiritului de jertfă pentru binele patriei a celor îmbogăţiţi „peste noapte”, într-o anumită perioadă de grea cumpănă pentru ţară „tipul viteazului ostaş şi al înţeleptului boier, al marilor gospodine, au fost înlocuite prea adresea prin acela al neruşinaţilor de amândouă sexele care-şi expun luxul şi destrăbălarea în mijlocul calamităţilor publice”.5
În cea de-a doua parte a articolului său, având ca subtitlu „Lupta”, marele savant, continuând să evoce faptele de arme ale înaintaşilor, face o analiză severă a societăţii în care trăiesc cei care luptă pentru ţară, fie pentru integritatea hotarelor, fie pentru eliberarea teritoriului aflat sub ocupaţie străină. Principiul călăuzitor al savantului cu privire la societate este sintetic formulat în următorul citat. „Tari sunt acele societăţi omeneşti la care există în fiecare un sentiment mai puternic decât grija de sine însuşi, iar acela la care grija faţă de persoana sa, de familia sa, de averea sa primează, acelea sunt societăţăi slabe, dacă nu chiar condamnate. Fiecare om e dator să raporteze suferinaţ lui la binele sau la răul societăţii întregi din care face parte, iar nu starea întreagă a societăţii la suferinţele lui”.6
Făcând referiri la faptele de arme ale unor domni şi voievozi ai Ţărilor Române, evocând figurile emblematice ale lui Ştefan cel Mare, Mihai Vodă Viteazul sau Petru Rareş, credinţa lor nestrămutată în bunul Dumnezeu, oştile conduse de aceştia în confruntări, de cele mai multe ori asimetrice, avea întotdeauna de la începutul până la sfârşitul luptei o linişte dătătoare de speranţă, o încredere nestrămutată în victorie.
„Evlavia străoşilor noştri pe vremea lui Ştefan cel Mare – sublinia linişte în luptă, chiar unică în istoria noastră – este de altă natură. Fiecare dintre luptători, începând cu Voievodul însuşi, nu se simţea pe sine în biruinţă sau înfrângere ci, privind toate sub latura veciniciei, se simţea în orice clipă legat de Dumnezeu, care lupta prin el, căci opera Lui se îndeplinea în luptă”.7
Dumnezeu, atât pentru domnul ţării şi curtea sa, cât şi pentru oastea ţării, formată cu precădere din ţărănimea liberă dar, la nevoie, întreaga ţară era ridicată la luptă, avea speranţa, nădejdea în ajutorul Lui pentru a-şi apăra ţara. „[...] Omul începe să se vadă pe el însuşi, puterea, talentul său; el începe a-L recunoaşte pe Dumnezeu, nu afară de dânsul, ci în lăuntrul său chiar, ca putere activă, ca putere activă şi creatoare. Şi ostaşii cred şi ei că este aşa. În Voievod văd pe Arhanghel”.8
Referindu-se direct la tinerii ce vor deveni ofiţeri, marele savant, pe baza experienţei câştigate în timpul campaniei din anul 1916 şi bun cunoscător al trecutului vieţii ostăşeşti, sublininiază necesitatea contopirii sufleteşti a luptătorilor din tranşee cu comandanţii direcţi şi nu numai cu aceştia. „...pe lângă atâtea şi atâtea mari elemente de putere sufletească, moştenite, trebuie să adăugăm şi noi, cei de astăzi, ucenicii feriiţi ai nenorocirii, încă unul. El se elaborează acum în durere, ca solidaritatea deplină, neapărată, între cei de sus şi cei de jos, între voi, care veţi fi ofiţeri, şi aceia cari vor lupta sub ordinele voastre. Am pornit la războiu tot pe clase. N-am avut acea contopire sufletească prin care armata întreagă ajunge a fi un singur suflet care luptă şi biruieşte. Căpeteniile au condus şi ajutat pe ţăranul ostaş, dar prea adesea n-au fost una şi aceiaşi fiinţă cu dânsul, prin comunitatea strămoşilor şi unitatea misiunilor de îndeplinit”.9
Criticând cu satira sa acidă, cum numai marele savant ştia a face, păturile bogate ale societăţii româneşti, protipendada societăţii care, chiar în timp de război nu înţelegea să facă tot ce depinde de ea pentru a sprijini lupta miilor şi miilor de ţărani analfabeţi îmbrăcaţi în haina ostăşească, dar care ştiau un singur lucru: ţara e în primejdie, o mare parte din teritoriul ei se găsea sub ocupaţie stăină, familiile multora dintre ei se zbăteau să supravieţuiască sub apăsătoarea exploatare a ocupantului şi deci pentru eliberarea ţării trebuie să lupte, la nevoie să-şi verse sângele sau să-şi dea viaţa numai ca glia străbună să fie dezrobită.
Subliniind încă o dată necesitatea unităţii întregii societăţi româneşti nu doar în „cuget şi simţiri” ci concret, în a face fiecare la locul său tot ce depinde de el pentru sprijinirea în luptă a semenului său. Unitatea tuturor claselor, păturilor şi grupurilor sociale într-un singur tot, era, în concepţia savantului, una din chezăşiile obţinerii victoriei. „Acest mare fenomen (unitatea naţională – n.a.) de minunată prefacere trebuie săvârşită astăzi, căci nu mai există decât două feluri de români: Românul de treabă, vrednic de toate şi Românul netrebnic care mâne nu va avea loc la praznicul biruinţei. Alte clase decât clasele morale nu le recunoaştem şi, după această lucrare, vom şti să potrivim şi clasele materiale după valoarea morală a celor ce le vor compune... Ofiţer înseamnă numai acel soldat care conduce până la capăt, care se retrage numai cel din urmă ca şi căpitanul de pe corabie în ceasul naufragiului pe care nu l-a putut înlătura. Ofiţer înseană numai fratele cel mai mare şi mai bun dintre fraţii lui mici. Ofiţer este acel care înţelege că gradul său nu cuprinde niciun privilegiu, ci e şi o onoare, dar şi o grea, serioasă şi continuă datorie”.10
Îndemnând la spirit de sacrificiu pe câmpul de luptă, la darea exemplului personal în faţa soldaţilor ce conduce, la grija părintească faţă de soldaţi, faţă de grijile şi nevolie lor, la înţelegerea sufletului lor, şi însuflându-le credinţa în victorie, marele savant încheia articolul-lecţie considerând că: „Acestea să le aveţi în minte când veţi fi în războiul cel nou al răscumpărării. Să-l faceţi cu toată mintea şi cu toată carnea voastră, mai gata de jertfă decât cel mai umil ţăran. Să-i daţi soldatului tot ceea ce fără voi i-ar lipsi, iar celui care cade pentru ţară, să-i ţineţi prin nemărginita voastră milă şi iubire, locul acelora cari nu sunt acolo ca să-l mângâie şi să-l plângă.
Vom fi vrednici de generaţiile care au suferit atâta şi totuşi au ştiut şă biruie: pri toţi şi pentru toţi”.11
Evocând trecutul de luptă al românilor, încă de plămădirea lor ca popor, suferinţele prin care au trecut, rezistenţa în faţa valurilor de popoare migratoare, apoi lupta cvasicontinuă cu o serie de imperii sau regate care îşi doreau acest pământ românesc binecuvântat de Dumnezeu, savantul, făcând o comparaţie cu situaţia grea înm care se găsea ţara în acel cumplit an 1917, îndeamnă la curaj, la rezistenţă, la încrederea în victorie.
„Am văzut ce viaţă grea, mult mai grea decât a noastră de acum au avut-o strămoşii noştrii, de la cei mai îndepărtaţi până la părinţii părinţilor noştri. Dintre câte societăţi omeneşti au trăit vredată, puţini au avut de îndurat atât cât au avut înaintaşii noştri. N-a fost măcar, la mijloc, un veac de linişte, în care să ni putem întrebuinţa toate puterile sufleteşti la creaţiune, ci necontenit a trebuit să împiedicăm distrugerea pornită împotriva fiinţei noastre înseşi”.12
Referindu-se la faptul că unii politicieni susţineau că pentru obţinerea victoriei împotriva inamicului ne trebuie armament modern, tehnică de luptă, soldaţi numeroşi, marele savant îi combate, punând în prim plan, între factorii determinaţi în obţinerea victoriei tăria morală a luptătorilor, de la soldat la general. Trăgând învăţăminte din pierduta campanie a anului 1916, savantul considera că, nu lipsa de arme, de tehnică de luptă ne-au lipsit, ci tăria sufletească. „Unii, cei mai mulţi, vor spune: pentru rezistenţă, pentru biruinţă trebuie doar soldaţi mulţi, arme destule, iar ca şefi odinioară arhangheli trăsnind cu paloşul, iar astăzi ingineri militari siguri de calculele lor. Da, numai cât pentru ca soldaţii să nu fie pentru lagărele de prizonieri, armele pentru prada de războiu, iar şefii numai pentru viitoarele consideraţii strategice ale istoricilor de războaie pierdute, se cere ceva: un suflet. Strămoşii noştrii l-au avut: tare, luminos, ne înfrânt...”.13
În atenţia marelui svant, în anii de grea încercare ai războiului dus de întregul popor pentru întregirea neamului şi ţării, au stat toate clasele sociale, toate categoriile societăţii, pentru fiecare găsind ceea ce trebuie să facă în timp de război. Atenţia sa însă se îndrepta, cu precădere, asupra oştirii greu încercate: „... mă adresez – scrie în articolul Datoria cea mare – către toţi aceia cari în grade şi situaţii deosebite, înfăţişează ceea ce noi numim, cu o nesfârşită iubire, armata noastră , armata României, armata poporului românesc întreg şi a viitorului acestui neam... Iar ofiţerilor, o naţie întreagă le cere să meargă cu toţii... acolo unde-i aşteaptă acel războiu de mâine, al nostru, întâiu fiindcă e vorba de însuşi ţara noastră, care nu se poate înlătura, şi pe care cu mândrie şi încredere trebuie să-l purtăm”.14
Adresâdu-se masei de soldaţi, marele Iorga, bun cunoscător al sufletului ţăranului-soldat chemat să-şi apere ţara, la doar zece ani de la înspăimântătoarele suferinţe îndurate în timpul revoltei din anul 1907, de părinţii şi bunicii lui, care, dacă scăpaseră de fulgerul glonţului, se mai găseau încă în temniţe, le spunea: „Îndură, biet soldat purtat pe drumuri, îndură pentru tine însuţi şi pentru ai tăi; îndură căci au fost mucenici care au îndurat şi mai mult... Ajută-te tu însuţi şi ajută pe camaradul tău”.15
În articolul „Conferinţe pentru ofiţeri”, istoricul Iorga face nu doar apel la trecutul de luptă al poporului român. El evocă figurile luminoase ale unor domni şi voievozi, sacrificiul acestora pentru binele patriei, mergând până la suprema jertfă. Totodată subliniază necesitatea respectării legilor ţării, aplicării cu dreptate a prevederilor legii, indiferent de persoană. Respectarea legalităţii constituind în concepţia sa un factor important în conducerea soldaţilor. Adresându-se viitorilor ofiţeri, savantul scrie: „Are dreptul să vorbească de lege, de ascultare faţă de dânsa, nunmai acela care nu se depărtează de dânsa prin niciuna din faptele sale. Ofiţerul trebuie să fie, şi prin faptul că pe câmpul de luptă toate puterile, până la dreptul de viaţă şi de moarte se adună în el, o icoană însăşi a legalităţii consciente, netulburată de vreun abuz, care i-ar distruge caracterul moral şi ar infecta de imoralitate şi pe soldaţi”.16
Elementul esenţial atât al articolului „Lecţii pentru viitorii ofiţeri” cât şi al celui intitulat „Conferinţe pentru ofiţeri”, este trecutul glorios, eroic, al acestui popor. Iorga face un amplu recurs la istorie. El subliniază statornicia poporului român în spaţiul său de formare, faptul că ţările române s-au constituit nu prin cuceriri teritoriale ca multe alte state, ci prin moştenirea acestui teritoriu, ditotdeauna vatră românească. De fapt, cele două articole (întinzându-se pe mai multe numere din ziarul „Neamul românesc”), constituie adevărate lecţii de istorie, în care ese subliniat faptul că ţăranul român a reprezentat dintotdeauna temelia societăţii româneşti. „Sunt patrioţi şi iubitori de neam ţăranii noştri, deşi n-o spun, sau poate tocmai de aceea. Iar, cât priveşte patria, ţara lui e terra a Romanilor, e pământul de sprijin şi de roadă şi e pământul întreg pentru el. Sentimentul care-l are pentru dânsa e nemărginit şi, fiind şi atât de firesc, el găseşte expresiile cele mai simple pentru a-l mărturisi. Mergem la războiu? Întrebam pe plugari, pe cărăuşii de la Vălenii mei de pe vremuri. Şi oricare din ei răspundea fără a sta pe gânduri: Dacă Ţara o cere – mergem!”.17
Savantul ţine să sublinieze că pentru ţăran, spre deosebire de alte categorii sociale, „Ţara” are o semnificaţie aparte, deosebită, de percepţia bunăoară a orăşanului. „El, ţăranul, priveşte ţara ca pe aceea care poate cere orice de la dânsul, pe când celălalt aşteaptă de la dânsa orice pentru sine”.18
Iată de ce sentimentul datoriei faţă de ţară este mult mai puternic la soldatul-ţăran. Aceasta nu înseamnă că ceilalţi soldaţi proveniţi din alte categorii sociale nu sunt patrioţi, nu manifestă dragoste de ţară. Dar majoritatea covârşitoare a soldaţilor angajaţi în luptele din campania anului 1917 erau ţărani, ţărani-soldaţi cum îi numea Iorga. Tocmai de aceea el se şi adresează stăruitor acestor soldaţi. Dar cum pădure fără uscături nu poate fi, tot aşa şi la noi, şi savantul vine citind o „petiţiune” a unor funcţionari financiari, vreo treizeci la număr, buni pentru serviciul militar dar mobilizaţi la serviciile lor, petiţiune în care cer ministrului de finanţe „să li se asigure de undeva o leafă în pribegie, să nu fie siliţi a se supune unui alt ministru de Războiu fiind poftiţi să intre în rândurile armatei. Aceasta, spun ei, n-ar voi, ca să nu li se puie viaţa în pericol”.19
Furios, marele savant înfierează atitudinea lor de cerşetori, care consideră că serviciul militar, vezi Doamne, nu este pentru ei, care au „carte”. Acolo pot muri ţăranii, ei nu. Ei nu sunt fricoşi – spune Iorga – pentru că fricoşii nu-şi arată teama, ei sunt laşi. Ei doresc, spune savantul, să vadă înfăptuită „România Mare”, dar nu din ţărâna traşeelor, pentru că de acolo nu se vede bine, ci din birouri, de la căldurică.
„Dar toţi treizeci au aceeaşi convingere nezguduită, pe care o vor păstra şi după citirea acestui articol: că adică, ei nu datoresc acest serviciu, că el nu e pentru dânşii, că ostenelile drumurilor, nesiguranţa hranei din fiecare zi, trivialitatea murdară a tranşeelor, până şi la primejdia morţii (ferească Dumnezeu!), acelea sunt lucruri pentru ţerani, pentru lumea cea de jos, de la care ei au scos birurile pentru Stat şi remisa lor – într-un cuvânt pentru acei care n-au învăţat carte. Aceasta este marea, miserabila rătăcire. Atâţia alţii o împărtăţesc şi, fără a-şi face petiţii de atâta sinceritate, ştiu, păstrând aparenţele serviciului adus Patriei, să nu-şi puie viaţa în pericol. Şi ei fac parte din vasta lume a cărturarilor, care au învăţat carte, desigur – fie şi numai atâta câtă se cere pentru a fi perceptor – dar n-au înţeles nici până acum ce înseamnă a învăţa carte”.20
Prin articolele sale, marele savant critica racilele societăţii în care trăia şi lucra, adresându-se corpului tinerilor ofiţeri să le insufle spiritul datoriei, al dreptăţii, spiritul preţuirii soldaţilor alături de care luptau, aşa cum erau ei soldaţi-ţărani, în marea lor majoritate neştiutori de carte, dar convinşi de necesitatea de a-şi apăra ţara, glia străbună moştenită liberă de la înainţaşii lor.
Activitatea desfăşurată de către adevăraţii oameni de cultură s-a văzut câteva luni mai târziu, când armata rusă bolşevizată a intrat în degringoladă părăsind frontul, inclusiv Frontul Românesc, când armata română, de la soldat la general, a rămas imună propagandei bolşevice.
Din articolele ziarului emanau, zi de zi, încrederea în viitorul naţiunii, îndemnul de a nu se descuraja în urma înfrângerii suferite în anul ce abia trecuse (1916). Nu în ultimul rând, pana sa acidă înfiera şi biciuia laşitatea, căpătuiala prin furtişaguri de tot felul pe seama bugetelor armatei din anii neutralităţii (1914-1916), fapt ce a făcut ca oştirea ţării să intre în vâltoarea primei conflagraţii mondiale din cel de-al XX-lea veac, cu mari lipsuri în înzestrare. Aceasta fiind, între alte cauze, una din cele care au dus la pierderea campaniei din anul 1916. Erau, de asemenea, „biciuiţi” cu litere de foc fanfaronii de tot felul, fie ei politicieni sau militari, care, se „îmbătau” şi la rândul lor îmbătau şi poporul român cu o încredere într-o victorie facilă, încredere cu numic justificată.
Primele articole, publicate în chiar primele zile ale noului an (1917), îndeamnă la calm, la unirea forţelor întregii naţii, „de la vlădică până la opincă”, spre a salva Ţara şi Neamul.
O atenţie deosebită acorda marele savant corpului ofiţerilor în care îşi punea mari speranţe, oferind „Lecţii pentru tinerii ofiţeri”, lecţii desprinse din drama trecutei campanii a armatei române.
În articolul „Lecţii pentru viitorii ofiţeri, partea I, Suferinţa”1, făcând o trecere în revistă a luptelor duse de români pentru a-şi apăra fiinţa neamului şi ţara, în comparaţie cu alte neamuri vecine nouă, sau mai îndepărtate, savantul evocă luptele înaintaşilor spre încrederea în victorie a urmaşilor lor, chemaţi să lupte pentru neam şi ţară. Astfel, evocă lupele duse mai ales cu Imperiul otoman, dar nu numai: „În acest timp însă şi contra Turcilor noi ne-am păstrat. Nu nea- ferit nici de ei, ci cu steag drept am stat noi, cei puţini, înaintea lor, cei fără număr. Este oare vreun sat pe acest pământ care să nu-şi fi dat birul de sânge şi lacrimi Turcimii şi hoardelor tătărăşti pe care Sultanul le năpustea asupra celor mai îndărătnici dintre creştini?”2. Subliniind apoi, faptul că atunci când oştirile voievozilor, istovite în atâtea şi atâtea războaie, intervenea înţelepciunea domnilor, care, căutând pacea spre salvarea neamului şi a creştinismului, făceau mari eforturi diplomatice, recurgând la orice mijloace pentru a nu cădea în robie străină. „La urmă, când braţele obosite nu mai puteau ţine sabia, cu cel din urmă ban ruginit de sudoare al ţăranului sărac, am plătit dreptul de a nu avea în cuprinsul hotarelor noastre niciun dregător turc, de a nu se săpa în pământul nostru temelia niciunei moschei, de a rămâne cu legea, datinile, aşezămintele şi dinastiile noastre într-o vreme când din Buda poruncea Paşa şi când peste căsuţele umilite ale Pestei se revărsa zilnic căutarea muzeinului care chema pe Alah stăpânul”.3
Evocând trecutul înaintaşilor, savantul, bun psiholog, urmărea să trezească la tineretul mobilizat în anul de crunte bătălii, cu precădere la tinerii ofiţeri, pregătiţi în mare grabă şi înarmaţi cu cele mai noi cunoştinţe şi experienţe din luptele celor trei ani de război de pe toate fronturile , mândria faţă de faptele de arme ale bunilor şi străbunilor lor. „Bunicii noştri încă au avut să treacă prin suferinţă. Au fost umiliţi prin ocupaţiile străine, au fost măcelăriţi şi ei de hoardele turceşti în trecere (diplomat, savantul cruţă ocupaţiile ruseşti, la fel de pustiitoare, acum având ca aliată Rusia – n.a.), au plătit în ţară şi au pribegit şi s-au întrebat cu durere pe care acum o începem a o înţelege, cum va ieşi ţara lor din viforul cumplit prin care trecea”.4
Savantul nu se fereşte a veşteji lipsa de patriotism, lipsa spiritului de jertfă pentru binele patriei a celor îmbogăţiţi „peste noapte”, într-o anumită perioadă de grea cumpănă pentru ţară „tipul viteazului ostaş şi al înţeleptului boier, al marilor gospodine, au fost înlocuite prea adresea prin acela al neruşinaţilor de amândouă sexele care-şi expun luxul şi destrăbălarea în mijlocul calamităţilor publice”.5
În cea de-a doua parte a articolului său, având ca subtitlu „Lupta”, marele savant, continuând să evoce faptele de arme ale înaintaşilor, face o analiză severă a societăţii în care trăiesc cei care luptă pentru ţară, fie pentru integritatea hotarelor, fie pentru eliberarea teritoriului aflat sub ocupaţie străină. Principiul călăuzitor al savantului cu privire la societate este sintetic formulat în următorul citat. „Tari sunt acele societăţi omeneşti la care există în fiecare un sentiment mai puternic decât grija de sine însuşi, iar acela la care grija faţă de persoana sa, de familia sa, de averea sa primează, acelea sunt societăţăi slabe, dacă nu chiar condamnate. Fiecare om e dator să raporteze suferinaţ lui la binele sau la răul societăţii întregi din care face parte, iar nu starea întreagă a societăţii la suferinţele lui”.6
Făcând referiri la faptele de arme ale unor domni şi voievozi ai Ţărilor Române, evocând figurile emblematice ale lui Ştefan cel Mare, Mihai Vodă Viteazul sau Petru Rareş, credinţa lor nestrămutată în bunul Dumnezeu, oştile conduse de aceştia în confruntări, de cele mai multe ori asimetrice, avea întotdeauna de la începutul până la sfârşitul luptei o linişte dătătoare de speranţă, o încredere nestrămutată în victorie.
„Evlavia străoşilor noştri pe vremea lui Ştefan cel Mare – sublinia linişte în luptă, chiar unică în istoria noastră – este de altă natură. Fiecare dintre luptători, începând cu Voievodul însuşi, nu se simţea pe sine în biruinţă sau înfrângere ci, privind toate sub latura veciniciei, se simţea în orice clipă legat de Dumnezeu, care lupta prin el, căci opera Lui se îndeplinea în luptă”.7
Dumnezeu, atât pentru domnul ţării şi curtea sa, cât şi pentru oastea ţării, formată cu precădere din ţărănimea liberă dar, la nevoie, întreaga ţară era ridicată la luptă, avea speranţa, nădejdea în ajutorul Lui pentru a-şi apăra ţara. „[...] Omul începe să se vadă pe el însuşi, puterea, talentul său; el începe a-L recunoaşte pe Dumnezeu, nu afară de dânsul, ci în lăuntrul său chiar, ca putere activă, ca putere activă şi creatoare. Şi ostaşii cred şi ei că este aşa. În Voievod văd pe Arhanghel”.8
Referindu-se direct la tinerii ce vor deveni ofiţeri, marele savant, pe baza experienţei câştigate în timpul campaniei din anul 1916 şi bun cunoscător al trecutului vieţii ostăşeşti, sublininiază necesitatea contopirii sufleteşti a luptătorilor din tranşee cu comandanţii direcţi şi nu numai cu aceştia. „...pe lângă atâtea şi atâtea mari elemente de putere sufletească, moştenite, trebuie să adăugăm şi noi, cei de astăzi, ucenicii feriiţi ai nenorocirii, încă unul. El se elaborează acum în durere, ca solidaritatea deplină, neapărată, între cei de sus şi cei de jos, între voi, care veţi fi ofiţeri, şi aceia cari vor lupta sub ordinele voastre. Am pornit la războiu tot pe clase. N-am avut acea contopire sufletească prin care armata întreagă ajunge a fi un singur suflet care luptă şi biruieşte. Căpeteniile au condus şi ajutat pe ţăranul ostaş, dar prea adesea n-au fost una şi aceiaşi fiinţă cu dânsul, prin comunitatea strămoşilor şi unitatea misiunilor de îndeplinit”.9
Criticând cu satira sa acidă, cum numai marele savant ştia a face, păturile bogate ale societăţii româneşti, protipendada societăţii care, chiar în timp de război nu înţelegea să facă tot ce depinde de ea pentru a sprijini lupta miilor şi miilor de ţărani analfabeţi îmbrăcaţi în haina ostăşească, dar care ştiau un singur lucru: ţara e în primejdie, o mare parte din teritoriul ei se găsea sub ocupaţie stăină, familiile multora dintre ei se zbăteau să supravieţuiască sub apăsătoarea exploatare a ocupantului şi deci pentru eliberarea ţării trebuie să lupte, la nevoie să-şi verse sângele sau să-şi dea viaţa numai ca glia străbună să fie dezrobită.
Subliniind încă o dată necesitatea unităţii întregii societăţi româneşti nu doar în „cuget şi simţiri” ci concret, în a face fiecare la locul său tot ce depinde de el pentru sprijinirea în luptă a semenului său. Unitatea tuturor claselor, păturilor şi grupurilor sociale într-un singur tot, era, în concepţia savantului, una din chezăşiile obţinerii victoriei. „Acest mare fenomen (unitatea naţională – n.a.) de minunată prefacere trebuie săvârşită astăzi, căci nu mai există decât două feluri de români: Românul de treabă, vrednic de toate şi Românul netrebnic care mâne nu va avea loc la praznicul biruinţei. Alte clase decât clasele morale nu le recunoaştem şi, după această lucrare, vom şti să potrivim şi clasele materiale după valoarea morală a celor ce le vor compune... Ofiţer înseamnă numai acel soldat care conduce până la capăt, care se retrage numai cel din urmă ca şi căpitanul de pe corabie în ceasul naufragiului pe care nu l-a putut înlătura. Ofiţer înseană numai fratele cel mai mare şi mai bun dintre fraţii lui mici. Ofiţer este acel care înţelege că gradul său nu cuprinde niciun privilegiu, ci e şi o onoare, dar şi o grea, serioasă şi continuă datorie”.10
Îndemnând la spirit de sacrificiu pe câmpul de luptă, la darea exemplului personal în faţa soldaţilor ce conduce, la grija părintească faţă de soldaţi, faţă de grijile şi nevolie lor, la înţelegerea sufletului lor, şi însuflându-le credinţa în victorie, marele savant încheia articolul-lecţie considerând că: „Acestea să le aveţi în minte când veţi fi în războiul cel nou al răscumpărării. Să-l faceţi cu toată mintea şi cu toată carnea voastră, mai gata de jertfă decât cel mai umil ţăran. Să-i daţi soldatului tot ceea ce fără voi i-ar lipsi, iar celui care cade pentru ţară, să-i ţineţi prin nemărginita voastră milă şi iubire, locul acelora cari nu sunt acolo ca să-l mângâie şi să-l plângă.
Vom fi vrednici de generaţiile care au suferit atâta şi totuşi au ştiut şă biruie: pri toţi şi pentru toţi”.11
Evocând trecutul de luptă al românilor, încă de plămădirea lor ca popor, suferinţele prin care au trecut, rezistenţa în faţa valurilor de popoare migratoare, apoi lupta cvasicontinuă cu o serie de imperii sau regate care îşi doreau acest pământ românesc binecuvântat de Dumnezeu, savantul, făcând o comparaţie cu situaţia grea înm care se găsea ţara în acel cumplit an 1917, îndeamnă la curaj, la rezistenţă, la încrederea în victorie.
„Am văzut ce viaţă grea, mult mai grea decât a noastră de acum au avut-o strămoşii noştrii, de la cei mai îndepărtaţi până la părinţii părinţilor noştri. Dintre câte societăţi omeneşti au trăit vredată, puţini au avut de îndurat atât cât au avut înaintaşii noştri. N-a fost măcar, la mijloc, un veac de linişte, în care să ni putem întrebuinţa toate puterile sufleteşti la creaţiune, ci necontenit a trebuit să împiedicăm distrugerea pornită împotriva fiinţei noastre înseşi”.12
Referindu-se la faptul că unii politicieni susţineau că pentru obţinerea victoriei împotriva inamicului ne trebuie armament modern, tehnică de luptă, soldaţi numeroşi, marele savant îi combate, punând în prim plan, între factorii determinaţi în obţinerea victoriei tăria morală a luptătorilor, de la soldat la general. Trăgând învăţăminte din pierduta campanie a anului 1916, savantul considera că, nu lipsa de arme, de tehnică de luptă ne-au lipsit, ci tăria sufletească. „Unii, cei mai mulţi, vor spune: pentru rezistenţă, pentru biruinţă trebuie doar soldaţi mulţi, arme destule, iar ca şefi odinioară arhangheli trăsnind cu paloşul, iar astăzi ingineri militari siguri de calculele lor. Da, numai cât pentru ca soldaţii să nu fie pentru lagărele de prizonieri, armele pentru prada de războiu, iar şefii numai pentru viitoarele consideraţii strategice ale istoricilor de războaie pierdute, se cere ceva: un suflet. Strămoşii noştrii l-au avut: tare, luminos, ne înfrânt...”.13
În atenţia marelui svant, în anii de grea încercare ai războiului dus de întregul popor pentru întregirea neamului şi ţării, au stat toate clasele sociale, toate categoriile societăţii, pentru fiecare găsind ceea ce trebuie să facă în timp de război. Atenţia sa însă se îndrepta, cu precădere, asupra oştirii greu încercate: „... mă adresez – scrie în articolul Datoria cea mare – către toţi aceia cari în grade şi situaţii deosebite, înfăţişează ceea ce noi numim, cu o nesfârşită iubire, armata noastră , armata României, armata poporului românesc întreg şi a viitorului acestui neam... Iar ofiţerilor, o naţie întreagă le cere să meargă cu toţii... acolo unde-i aşteaptă acel războiu de mâine, al nostru, întâiu fiindcă e vorba de însuşi ţara noastră, care nu se poate înlătura, şi pe care cu mândrie şi încredere trebuie să-l purtăm”.14
Adresâdu-se masei de soldaţi, marele Iorga, bun cunoscător al sufletului ţăranului-soldat chemat să-şi apere ţara, la doar zece ani de la înspăimântătoarele suferinţe îndurate în timpul revoltei din anul 1907, de părinţii şi bunicii lui, care, dacă scăpaseră de fulgerul glonţului, se mai găseau încă în temniţe, le spunea: „Îndură, biet soldat purtat pe drumuri, îndură pentru tine însuţi şi pentru ai tăi; îndură căci au fost mucenici care au îndurat şi mai mult... Ajută-te tu însuţi şi ajută pe camaradul tău”.15
În articolul „Conferinţe pentru ofiţeri”, istoricul Iorga face nu doar apel la trecutul de luptă al poporului român. El evocă figurile luminoase ale unor domni şi voievozi, sacrificiul acestora pentru binele patriei, mergând până la suprema jertfă. Totodată subliniază necesitatea respectării legilor ţării, aplicării cu dreptate a prevederilor legii, indiferent de persoană. Respectarea legalităţii constituind în concepţia sa un factor important în conducerea soldaţilor. Adresându-se viitorilor ofiţeri, savantul scrie: „Are dreptul să vorbească de lege, de ascultare faţă de dânsa, nunmai acela care nu se depărtează de dânsa prin niciuna din faptele sale. Ofiţerul trebuie să fie, şi prin faptul că pe câmpul de luptă toate puterile, până la dreptul de viaţă şi de moarte se adună în el, o icoană însăşi a legalităţii consciente, netulburată de vreun abuz, care i-ar distruge caracterul moral şi ar infecta de imoralitate şi pe soldaţi”.16
Elementul esenţial atât al articolului „Lecţii pentru viitorii ofiţeri” cât şi al celui intitulat „Conferinţe pentru ofiţeri”, este trecutul glorios, eroic, al acestui popor. Iorga face un amplu recurs la istorie. El subliniază statornicia poporului român în spaţiul său de formare, faptul că ţările române s-au constituit nu prin cuceriri teritoriale ca multe alte state, ci prin moştenirea acestui teritoriu, ditotdeauna vatră românească. De fapt, cele două articole (întinzându-se pe mai multe numere din ziarul „Neamul românesc”), constituie adevărate lecţii de istorie, în care ese subliniat faptul că ţăranul român a reprezentat dintotdeauna temelia societăţii româneşti. „Sunt patrioţi şi iubitori de neam ţăranii noştri, deşi n-o spun, sau poate tocmai de aceea. Iar, cât priveşte patria, ţara lui e terra a Romanilor, e pământul de sprijin şi de roadă şi e pământul întreg pentru el. Sentimentul care-l are pentru dânsa e nemărginit şi, fiind şi atât de firesc, el găseşte expresiile cele mai simple pentru a-l mărturisi. Mergem la războiu? Întrebam pe plugari, pe cărăuşii de la Vălenii mei de pe vremuri. Şi oricare din ei răspundea fără a sta pe gânduri: Dacă Ţara o cere – mergem!”.17
Savantul ţine să sublinieze că pentru ţăran, spre deosebire de alte categorii sociale, „Ţara” are o semnificaţie aparte, deosebită, de percepţia bunăoară a orăşanului. „El, ţăranul, priveşte ţara ca pe aceea care poate cere orice de la dânsul, pe când celălalt aşteaptă de la dânsa orice pentru sine”.18
Iată de ce sentimentul datoriei faţă de ţară este mult mai puternic la soldatul-ţăran. Aceasta nu înseamnă că ceilalţi soldaţi proveniţi din alte categorii sociale nu sunt patrioţi, nu manifestă dragoste de ţară. Dar majoritatea covârşitoare a soldaţilor angajaţi în luptele din campania anului 1917 erau ţărani, ţărani-soldaţi cum îi numea Iorga. Tocmai de aceea el se şi adresează stăruitor acestor soldaţi. Dar cum pădure fără uscături nu poate fi, tot aşa şi la noi, şi savantul vine citind o „petiţiune” a unor funcţionari financiari, vreo treizeci la număr, buni pentru serviciul militar dar mobilizaţi la serviciile lor, petiţiune în care cer ministrului de finanţe „să li se asigure de undeva o leafă în pribegie, să nu fie siliţi a se supune unui alt ministru de Războiu fiind poftiţi să intre în rândurile armatei. Aceasta, spun ei, n-ar voi, ca să nu li se puie viaţa în pericol”.19
Furios, marele savant înfierează atitudinea lor de cerşetori, care consideră că serviciul militar, vezi Doamne, nu este pentru ei, care au „carte”. Acolo pot muri ţăranii, ei nu. Ei nu sunt fricoşi – spune Iorga – pentru că fricoşii nu-şi arată teama, ei sunt laşi. Ei doresc, spune savantul, să vadă înfăptuită „România Mare”, dar nu din ţărâna traşeelor, pentru că de acolo nu se vede bine, ci din birouri, de la căldurică.
„Dar toţi treizeci au aceeaşi convingere nezguduită, pe care o vor păstra şi după citirea acestui articol: că adică, ei nu datoresc acest serviciu, că el nu e pentru dânşii, că ostenelile drumurilor, nesiguranţa hranei din fiecare zi, trivialitatea murdară a tranşeelor, până şi la primejdia morţii (ferească Dumnezeu!), acelea sunt lucruri pentru ţerani, pentru lumea cea de jos, de la care ei au scos birurile pentru Stat şi remisa lor – într-un cuvânt pentru acei care n-au învăţat carte. Aceasta este marea, miserabila rătăcire. Atâţia alţii o împărtăţesc şi, fără a-şi face petiţii de atâta sinceritate, ştiu, păstrând aparenţele serviciului adus Patriei, să nu-şi puie viaţa în pericol. Şi ei fac parte din vasta lume a cărturarilor, care au învăţat carte, desigur – fie şi numai atâta câtă se cere pentru a fi perceptor – dar n-au înţeles nici până acum ce înseamnă a învăţa carte”.20
Prin articolele sale, marele savant critica racilele societăţii în care trăia şi lucra, adresându-se corpului tinerilor ofiţeri să le insufle spiritul datoriei, al dreptăţii, spiritul preţuirii soldaţilor alături de care luptau, aşa cum erau ei soldaţi-ţărani, în marea lor majoritate neştiutori de carte, dar convinşi de necesitatea de a-şi apăra ţara, glia străbună moştenită liberă de la înainţaşii lor.
Activitatea desfăşurată de către adevăraţii oameni de cultură s-a văzut câteva luni mai târziu, când armata rusă bolşevizată a intrat în degringoladă părăsind frontul, inclusiv Frontul Românesc, când armata română, de la soldat la general, a rămas imună propagandei bolşevice.
Dr. Nicolae CIOBANU
Note
1. Ziarul „Neamul românesc”, anul al XII-lea, no. 152, Iaşi, duminică 1 Ianuar 1917. Articolul Sufletul românesc. Lecţii pentru viitorii ofiţeri. I. - Suferinţa, p. 2.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Ibidem, anul al XII-lea, no. 1, Iaşi, miercuri 4 Ianuar 1917. Articolul Sufletul românesc. Lecţii pentru viitorii ofiţeri. II. - Lupta, p. 2.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem.
14. Ibidem, no. 9, Iaşi, joi 12 Ianuar 1917. Articolul Datoria cea mare, p. 2.
15. Ibidem, no. 7, Iaşi, marţi 10 Ianuar 1917. Articolul Sufletul românesc. Lecţii pentru viitorii ofiţeri. Moştenirea sufletească, p. 2.
16. Ibidem.
17. Ibidem, no. 8, Iaşi, miercuri 11 Ianuar 1917, p. 2.
18. Ibidem.
19. Ibidem, no. 17, Iaşi, vineri 20 Ianuar 1917. Articolul Ca să nu ni se puie viaţa în pericol, p. 1.
20. Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu