Lumini si umbre

Alexandru Ioan Cuza aşa cum a fost

Deşi a avut o domnie relativ scurtă (7 ani), Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) reprezintă simbolul unui moment de răscruce al istoriei românilor. Imaginea domnitorului - „recuperată” de istoriografia comunistă şi, în consecinţă, idealizată excesiv - trebuie reliefată sub toate aspectele sale, cu lumini şi umbre, atât de fireşti spiritului uman. Dincolo de realizările incontestabile şi de calităţi, cele care ne fac să-l „simţim” pe omul Cuza aşa cum a fost - proiecţie vie a unui personaj palpabil, în nici un caz un sfânt coborât printre oameni - sunt defectele, greşelile domniei pe care şi le-a asumat cu demnitate, deşi cu siguranţă nu le-a conştientizat în totalitate.
Cuza personifică şi se identifică, până la un punct, cu cele mai nobile aspiraţii ale generaţiei de excepţie din care a făcut parte. Deşi în perioada revoluţiei de la 1848 se manifestase de pe poziţii intransigente, în anii Unirii ajunsese mai moderat, în contradicţie cu radicalii munteni, cărora le datora totuşi alegerea sa de la Bucureşti. O dublă alegere, rezultatul unui compromis patriotic, înţeles şi asumat de domnitor. Cuza nu a dorit domnia şi este cert că voturile care i s-au acordat în adunarea preliminară a majorităţii naţionale a Adunării elective a Moldovei i-au fost date mai ales fiindcă nu ceruse acest lucru. Nu trebuie omis nici faptul că - după ce la 3 ianuarie Cuza fusese desemnat drept candidat - a fost adresată încă o moţiune Puterilor Garante pentru a li se cere să împlinească dorinţa referitoare la aducerea unui prinţ străin, iar acest document l-a semnat şi Cuza, deşi ştia că în ziua următoare alegerea sa era asigurată. Patriot convins, credea în această formulă pentru viitor şi era dispus să se dea la o parte atunci când acest deziderat ar fi putut fi împlinit. Dorea rezolvarea problemei ţărăneşti, dar îl atrăgea totodată modelul bonapartist, pe care l-a şi aplicat într-o formă adaptată. Aşa cum afirmă academicianul Dan Berindei, „pe undeva i-a plăcut, în mai 1864, să dea lovitura de stat şi n-a acceptat, în perioada următoare, o împăcare şi conlucrare cu aceşti radicali ai lui Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti ceea ce, de asemenea, a fost o premisă a pierderii domniei”.
Cu toate că şi-a îndeplinit conştiincios însărcinările publice, nu a fost străin nici de micile plăceri ale vieţii. Îl pasiona jocul de cărţi şi mai ales compania femeilor, pe seama lui fiind puse numeroase aventuri galante, unele chiar cu iz ... cazon. Se spune că în tabăra de la Floreşti, în timpul aplicaţiilor comune ale armatelor din Muntenia şi Moldova, venise o anume doamnă Creţulescu, pe care soldaţii o numiseră Madame Chipiu, pentru că purta chipiu de colonel. Generalul Florescu, la vremea aceea ministru de război, i-a cerut să dea jos chipiul pentru că face de râs armata. Răspunsul pe care l-a primit nu mai necesită nici un comentariu: „E altul mai mare ca tine, căruia îi face plăcere să mă vadă cu chipiul”. Nu e greu de înţeles că se referea la Cuza. Soţia „oficială” a domnitorului - cu care se căsătorise din interes - Elena Rosetti, nu era nici frumoasă şi nici nu îi dăruise un moştenitor, în schimb era extrem de îngăduitoare în faţa escapadelor soţului.
Cuza a avut o relaţie îndelungată cu Maria Obrenovici, care i-a dăruit şi doi copii: Alexandru şi Dimitrie, adoptaţi de tatăl lor natural şi crescuţi cu multă dragoste de mama lor ... adoptivă, doamna Elena Cuza. De altfel, în noaptea complotului în urma căruia a fost obligat să abdice, Cuza era în pat cu metresa, în timp ce, într-o altă cameră, Elena dormea lângă cei doi copii ai amantei ...
Cuza a rămas un model de comportament faţă de străini. Nu era decât un principe vasal, dar s-a purtat cu o rară demnitate. Ignorând scaunul ce i se pregătise, lângă divanul sultanului - cu prilejul vizitei sale din 1860 la Constantinopol - s-a aşezat şi el pe divan, ca orice alt conducător al unui stat european. În relaţiile cu reprezentanţii străini, deşi aceştia vorbeau în numele Puterilor Garante, s-a comportat cu demnitate, demonstrând că ştie ca puţini alţii să-şi afirme mica sa ţară. A fost preocupat de realizarea în Principate a unei administraţii eficace şi cinstite, dar n-a văzut că în jurul lui unii au profitat pentru a-şi însuşi foloase necuvenite, considerându-i ca fiind ca şi el, oneşti.
Dacă în opinia lui Nicolae Iorga s-a impus în conştiinţa publică drept „neuitat părinte şi binefăcător”, în opinia lui Mihai Eminescu Cuza ilustra tipul „individului exemplar pentru epoca de tranziţie spre modernitate”, iar colaboratorul său Mihail Kogălniceanu, un adevărat arhitect al României moderne, a formulat memorabilele cuvinte, cu rol de sentinţă (definitivă ?) la judecata istoriei: „Cât va avea ţara asta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi cea a lui Alexandru Ioan I”.

Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul militar, anul XVII, nr. 3(935)/2008