150 de ani de la Unirea Principatelor

Urcarea pe tronul de la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza încheie un proces complex, care se întinde pe durata a trei ani, între încheierea Războiului Crimeii (1853-1856), ce marca înfrângerea Rusiei şi diminuarea considerabilă a rolului jucat de Imperiul ţarist în destinul Principatelor, şi actul de voinţă al românilor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, care, eludând cu înţelepciune şi în deplină unitate opoziţia Marilor puteri, au consfinţit, în pofida prevederilor restrictive ale Convenţiei de la Paris, unirea de facto a Principatelor prin alegerea unui singur domnitor la Iaşi şi la Bucureşti.
Prin înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, în urma Războiului Crimeii, Principatele române au fost scoase de sub condominiul ruso-turc şi, rămânând sub suzeranitatea Porţii, au fost puse sub regimul garanţiei colective a celor şapte puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), fiindu-le îngăduit, prin consultarea populaţiei, să-şi decidă statutul şi organizarea.
În pofida cererilor Divanurilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (alese în 1857, care solicitaseră unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti într-un singur stat, sub numele de România, care să beneficieze de autonomie şi neutralitate, condus de un prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei pentru a evita luptele pentru domnie între familiile boiereşti), Conferinţa de la Paris din 1858 a hotărât ca principatele să rămână entităţi separate, cu domni proprii şi adunări distincte, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de Casaţie şi o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, pentru elaborarea legilor de interes comun.
Folosindu-se de interesele divergente ale Marilor Puteri (Turcia şi Anglia erau împotriva constituirii unui stat român fiindcă ar fi putut reprezenta cea mai bună cale spre independenţă, Londra fiind direct interesată de păstrarea integrităţii Imperiului otoman, iar Viena se temea că un stat român dincolo de Carpaţi va reprezenta o atracţie greu de ocolit pentru românii din Imperiul austriac), românii au recurs la politica faptului împlinit, cum spunea Iorga, dovedind o admirabilă capacitate de mobilizare în scopul împlinirii interesului naţional, peste voinţa puterilor garante.
Prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi şi la Bucureşti ca domnitor al Principatelor Unite, românii au silit puterile garante să recunoască forţa juridică a actelor interne contrare prevederilor Convenţiei de la Paris, dar care nu interziceau explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate. Lăsând deoparte orgoliile şi numeroasele pricini care îi despărţeau, românii au pus, astfel, temeliile statului român modern.
Avea să urmeze o veritabilă „cursă cu obstacole” pentru ca întreaga societate românească să se înscrie pe calea modernizării, adesea împrumtând idei şi forme de civilizaţie pentru a le suprapune apoi realităţii autohtone tradiţionaliste.
• Pictura Proclamarea Unirii de Theodor Aman. Imaginea este preluată de pe Wikipedia.

Florin ŞPERLEA


Hora Unirii
Asculta mai multe audio Muzica »



Înmânarea noilor drapele de luptă

În dimineaţa zilei de 1/13 septembrie 1862, la capela taberei militare de la Cotroceni, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înmânat primele drapele de luptă unităţilor noii armate române: Regimentelor 1-7 de infanterie, Regimentelor 1 şi 2 de lăncieri, Regimentului 1 artilerie, Batalionului 1 vânători, Batalionului de pompieri, celor două legiuni de grăniceri şi celor două legiuni de dorobanţi.
Conform relatării apărute a doua zi în publicaţia oficială „Monitorul”, la ceremonie au participat primul ministru Nicolae Kretzulescu, membrii guvernului şi ai Curţii de Casaţie, precum şi un numeros public. Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, însoţit de membri ai înaltului cler, a oficiat o slujbă religioasă după care „s-au citit rugăciunile speciale cuprinse în liturghia bisericii ortodoxe pentru binecuvântarea steagurilor. În acel moment subofiţerii care purtau noile steaguri veniră a le pune la treptele de jos ale Tronului şi E.S. Ministrul de Război [generalul Ioan Em. Florescu, n.n.] luă pe rând fiecare steag din mâinile lor spre a-l depune în mâinile Principelui Domnitor. În acelaşi timp, E.S. chemă cu mare glas pe şefii diferitelor corpuri de oştire, care primeau steagurile din mâinile Măriei Sale. [...]
Între Tron şi Capelă era, pe o masă, crucea, cărţile sfinte, un magnific vas de argint, suflat cu aur, care conţinea aghiasma destinată la sfinţirea steagurilor.
Toţi şefii de corpuri, având în frunte pe E.S. Ministrul de Război veniră a îngenuchia în jurul acestei mese şi Em. S. Mitropolitul chemă binecuvântarea Cerului asupra Ţării, a Principelui şi a Armatei, precum şi a asupra steagurilor ce stăteau plecate în faţa altarului.
Această parte a ceremoniei se săvârşi în mijlocul emoţiei generale şi a unei tăceri religioase pe care o întrerupea numai salvele de artilerie care nu încetau din detunarea lor de la începutul serviciului divin. După binecuvântare, toţi şefii de corpuri, purtând steaguri, merseră a se pune sub o singură linie între Tron şi frontul oştirilor.”
În continuarea ceremoniei, domnitorul s-a adresat trupelor:
Această zi va fi una din cele mai însemnate din datinile noastre. [...] Astăzi, voi primiţi din mâinile Noastre steagul ce întruneşte culorile ţărilor surori, aşa cum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul Nostru coroana ambelor ţări. Primind dar steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez Onoarea Ţării.
Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri! Steagul este încă simbolul Devotamentului, Credinţei, Ordinii şi al Disciplinei ce reprezintă Oastea!
Steagul e totodată trecutul, prezentul si viitorul tarii, întreaga istorie a României!
Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile şi toate virtuţile militare care se desprind din cele două cuvinte săpate pe vulturii României: Onoare şi Patrie.
Comandanţii unităţilor au jurat să păstreze „cu onoare şi fără pată” drapelele încredinţate.
Solemnitatea s-a încheiat prin defilarea unităţilor militare, în entuziasmul general al participanţilor.
Ceremonia înmânării drapelelor de luptă a simbolizat încheierea procesului de unificare a armatelor munteană şi moldoveană, etapă de primă importanţă în edificarea armatei române moderne.
• Imaginea este preluată de pe Wikipedia.

Lucian DRĂGHICI

4 comentarii:

Mircea spunea...

Stimati colegi, bine v-am gasit. Si eu am un blog axat pe teme de istorie si de aceea sunt foarte bucuros ca avem preocupari comune. Imi place sa cred ca stiinta istorica inca nu este chiar pe cale de disparitie si de aceea tin sa felicit in mod special pe toti cei care se dedica servirii si raspandirii acesteia. Cu toata stima, dr. Mircea Rusnac. Blogul meu este: http://istoriabanatului.wordpress.com/

Nicolae CIOBANU (jr.) spunea...

Vă mulţumim pentru toate cuvintele frumoase. Şi nouă ne place să credem că istoria, mai ales istoria militară, nu este pe cale de dispariţie. V-am introdus şi în blogroll-ul nostru. Toate cele bune!

contageo spunea...

felicitari pentru acest blog.

Nicolae CIOBANU (jr.) spunea...

Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm pe aici. :)